Statutul politico-juridic al evreilor din Romania (1858 – 2004)

Problema statutului politico-juridic al evreilor din România a constituit obiectul multor controverse, pe plan intern şi internaţional, cele mai multe afirmaţii şi aprecieri purtând amprenta conjuncturii politice, nefiind susţinute de o bază documentară corespunzătoare. Fără a intra în dispută cu diverşi istorici, jurişti sau oameni politici, vom prezenta, în continuare, documentele fundamentale care au reglementat statutul politico-juridic al evreilor, de la primul document care a stat la baza României moderne şi până în prezent.

Problema unirii Principatelor române Moldova şi Muntenia (Valahia) s-a aflat la ordinea zilei după revoluţia din 1848. Mişcarea unionistă era atât de puternică şi activă, încât la Congresul de pace de la Paris, întrunit după războiul Crimeei (1853 – 1856) s-a dezbătut şi chestiunea Principatelor române.

Congresul a decis convocarea în cele două ţări a unor adunări (divanuri) ad-hoc, care să se pronunţe asupra viitoarei organizări a Principatelor române. Pe această bază au avut loc alegeri, iar adunările ad-hoc au votat în octombrie 1857 în favoarea unirii Moldovei cu Muntenia într-un singur stat cu numele de România. La 7/19 august 1858, Conferinţa reprezentanţilor celor şapte Puteri europene (Marea Britanie, Franţa, Austria, Regatul Sardiniei, Prusia, Rusia şi Imperiul Otoman) au adoptat Convenţia de la Paris, care stabilea statutul politic, social şi administrativ al Principatelor.

Acest document, cu valoare de Constituţie, menţiona că cele două ţări vor purta numele de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei. Articolul 46 al Convenţiei prevedea: „Moldovenii şi valahii vor fi toţi deopotrivă înaintea legii, înaintea contribuţiilor (dărilor) şi primiţi deopotrivă în funcţii publice […] Moldovenii şi valahii de orice rit creştin ( subl. ns.) se vor bucura deopotrivă de drepturile politice. Exersarea acestor drepturi se va putea întinde şi la celelalte culte prin dispoziţii legislative.” Formularea potrivit căreia de drepturile politice beneficiau locuitorii de „orice rit creştin” arată limpede că cei de rit mozaic, adică evreii, erau excluşi de la aceste drepturi. Cele şapte Puteri au adaptat o Anexă la Convenţia din 7/19 august 1858 care se referea la constituirea Adunărilor elective.

Articolul 5 prevedea: „Nimeni nu va putea fi alegător dacă nu este în vârstă de 25 de ani împliniţi şi născut sau naturalizat moldovean sau muntean.” Convenţia de la Paris a fost elaborată şi adoptată de principalele Puteri europene, fără participarea românilor. Iniţiativa excluderii evreilor de la viaţa politică a Principatelor şi apoi a României nu a aparţinut românilor, ci acestor mari Puteri. Convenţia sintetiza concepţia modernă, liberală a Europei acelei perioade. Pe baza acesteia s-au organizat Adunările elective a Moldovei şi Munteniei, care la 5 şi respectiv 24 ianuarie 1859 l-au ales domn pe Alexandru Ioan Cuza. La 24 ianuarie 1862, Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei şi-au luat oficial numele de România.

În urma plebicistului desfăşurat în zilele de 10 – 14 mai 1864 s-a adoptat Statutul Dezvoltător al Convenţei de la Paris prin care se precizau mai bine atribuţiile Domnitorului şi ale Parlamentului. Puterea Legiuitoare era organizată în două Camere: Adunarea Electivă şi Adunarea Ponderatoare (Senatul). Legea electorală stabilea mai multe categorii de alegători, în funcţie de venit. Articolul 3 prevedea: „Pot fi alegători direcţi, fie în oraşe fie în sate, toţi românii născuţi s-au având naturalizaţiunea cea mare, care vor avea un venit de una sută galbeni şi de orice natură.” Nu puteau fi alegători persoanele supuse vreunei protecţiuni străine. Evident, aceştia nu puteau fi aleşi deputaţi sau senatori. Legea nu făcea nici o referire la ritul religios, dar în mod cert, se înscria în limitele Convenţiei de la Paris.

Un moment important în istoria României l-a reprezentat adaptarea Constituţiei din 1 iunie 1866 , cea dintâi lege fundamentală a ţării elaborată de oamenii politici şi juriştii români, fără nici o participare externă. Ea se inspira din Constituţia Belgiei, care era cea mai avansată din Europa acelei perioade. Titlul II al Constituţiei, intitulat Despre drepturile românilor, prevedea: „Românii se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor” (art. 5). La articolul 6 se menţiona: „Constituţiunea de faţă şi celelalte legi relative la drepturile politice, determină care sunt, deosebit de calitatea de român, condiţiile necesare pentru exercitarea acestor drepturi.” Articolul 7 avea următorul conţinut: „Însuşirea de român se dobândeşte, se conservă şi se pierde potrivit regulilor statornicite prin legile civile. Numai străinii de rituri creştine (subl. ns.) pot dobândi împământenirea.” Articolul 8 prevedea: „Împământenirea se dă de puterea legislativă. Numai împământenirea aseamănă pe străin cu românul pentru exercitarea drepturilor politice.”

În fond, Constituţia din 1866 relua prevederile Convenţiei de la Paris în privinţa împământenirii, adică a dobândirii cetăţeniei, pe care nu o puteau obţine decât străinii de rit creştin. În acelaşi timp, articolul 11 prevedea: „Toţi străinii aflători pe pământul României se bucură de protecţiunea dată de legi persoanelor şi averilor în genere.” Între acestea: libertatea individuală; inviolabilitatea domiciliului; garantarea proprietăţii de orice natură, declarată „sacră şi inviolabilă”; libertatea conştiinţei; libertatea învăţământului; libertatea de a comunica şi publica ideile prin grai, prin scris şi prin presă; secretul scrisorilor şi al depeşelor telegrafice „este neviolabil”.

În anii ′60 – ′70 ai secolului al XIX-lea pe plan european s-a produs o anumită evoluţie, în sensul acordării de drepturi politice (cetăţeneşti) pentru evrei. Acest fapt s-a reflectat în unele documente internaţionale, care au vizat şi România. În octombrie 1872 a avut loc la Bruxelles prima Conferinţă internaţională evreiască la care s-a cerut acordarea drepturilor civile şi politice pentru evreii din România. La 8 mai 1877, România şi-a proclamat Independenţa de Stat, apoi a participat la războiul dintre Rusia şi Turcia, contribuind la înfrângerea Imperiului Otoman.

Tratatul de pace a fost semnat la Berlin în ziua de 1 iulie 1878, de Rusia, Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Imperiul Otoman. Articolul 43 din acest tratat prevedea: „Înaltele Părţi Contractante recunosc independenţa României, legând-o de condiţiunile expuse în următoarele două articole: Articolul 44. În România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte beneficiul drepturilor civile şi politice, admiterea în funcţii publice, sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate.

Libertatea şi practica oricărui cult vor fi asigurate tuturor supuşilor pământeni ai statului român, precum şi străinilor şi nu se va pune nici un fel de piedică atât organizării ierarhice a diferitelor comunităţi religioase, cât şi raporturile acestora cu capii lor spirituali. Naţionalii tuturor Puterilor, comercianţi sau alţii, vor fi trataţi în România fără deosebire de religie, pe piciorul unei desăvârşite egalităţi. Articolul 45. Principatul României retrocedează Măriei Sale Împăratul Rusiei porţiunea teritoriului României, despărţită de Rusia în urma Tratatului de la Paris din 1856, şi care, la apus se mărgineşte cu talvegul Prutului, iar la miază-zi cu talvegul braţului Chilia şi gura Stari-Stambulului.”

Aceste două articole au provocat în ţară vii discuţii, mai ales articolul 45 prin care România, deşi contribuise la obţinerea victoriei asupra Imperiului Otoman, pierdea o parte din teritoriul său, adică trei judeţe din sudul Basarabiei care-i fuseseră retrocedate de Congresul de la Paris din 1856. La rândul ei Rusia, încălca propria semnătură pusă pe Convenţia încheiată cu România la 4 aprilie 1877 prin care se obliga „a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român, astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a apăra integritatea actuală a României (subl. ns.)”

În privinţa articolului 47 din tratatul de la Berlin, domnitorul Carol I, care provenea din familia de Hohenzolern, renumită în Germania, aprecia că „naţiunea română nu a fost niciodată şi nu este nici astăzi animată de spirit de intoleranţă.” El afirma că după căderea Constantinopolului mulţi creştini care „au fugit din calea Semilunei triumfătoare, au găsit azil în Ţările Române”; mai târziu „când israeliţii, persecutaţi în alte state, au năvălit cu grămada la noi, această imigraţiune a fost încurajată de ospitalitatea tradiţională a românilor, de toleranţa ce găseau aici.”

Domnitorul aprecia că imigraţia a căpătat caracterul „unei adevărate invazii”, astfel că elementul străin apăsa greu asupra dezvoltării comerţului şi industriei naţionale, iar acest fapt a impus anumite restricţii legislative. Presiunile marilor Puteri asupra României au fost extrem de puternice, mai ales din partea Germaniei, astfel că oamenii politici români au decis să dea curs favorabil obligaţiei asumate prin articolul 44 al Tratatului de la Berlin. La 1 octombrie 1878 a fost modificat articolul 7 din Constituţia României. În noua redactare se admitea egalitatea religioasă, iar cetăţenia se acorda tuturor evreilor care participaseră la Războiul pentru Independenţa României, ceilalţi evrei purtând să o obţină în urma unei cereri individuale şi prin votul Parlamentului.

Astfel au obţinut cetăţenia 880 de evrei care au luptat în război, iar prin cereri individuale, până în 1918, câteva sute. Numărul lor era extrem de mic, dacă se ia în calcul faptul că la recensământul din 1899 au fost înregistraţi 269.015 evrei, care reprezentau 4,5% din populaţia României. Deşi puţini evrei se bucurau de drepturi politice, în realitate ei au participat activ la viaţa economică şi culturală a României. Astfel, Jacob Marmorosch şi Mauriciu Blank au înfiinţat în 1863 una din cele mai mari bănci din România (Banca Marmorosch, Balnk et comp.).

În 1902, erau înscrise 122 de mari întreprinderi industriale conduse de evrei, reprezentând 19,5% din totalul întreprinderilor existente în România. În 1909 s-a înfiinţat Uniunea Evreilor Pământeni, care a avut un rol important în promovarea intereselor acestei comunităţi în relaţie cu statul român, precum şi pe plan internaţional. În anii 1917 – 1919 s-au făcut paşi decisivi pe calea înlăturării oricărei discriminări în privinţa drepturilor politice pentru evrei. În iulie 1917 a fost modificată Constituţia României în vederea înfăptuirii a două reforme esenţiale: agrară şi electorală.

În noua formă, articolul 57 al Constituţiei avea următoarea redactare: „Adunarea Deputaţilor se compune din deputaţi aleşi de cetăţenii români prin vot universal, egal, direct şi cu scrutin secret pe baza reprezentării proporţionale.” Aşadar, nu se mai făcea nici o menţiune privind excluderea de la vot a unor cetăţeni, având o altă religie decât cea creştină. Actele de Unire din 1918 conţineau şi anumite principii sau reforme care urmau să se realizeze în cadrul statului naţional român. Astfel, Declaraţia Sfatului Ţării din 27 martie 1918, prin care se hotăra unirea Basarabiei cu România, prevedea la punctul 8: „Basarabia va trimite în Parlamentul român un număr de reprezentanţi proporţional cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal, direct şi secret.”

Rezoluţia Adunării Naţionale din 1 decembrie 1918 privind unirea Transilvaniei cu România stabilea la punctul 3: „Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani.” Prin hotărârile de Unire din 1918, toţi locuitorii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei au încetat să mai fie cetăţeni ai statelor din care s-au desprins respectivele teritorii (Rusia, Austria, Ungaria). Decretele regale din 9 aprilie, 11 decembrie şi 18 decembrie 1918 ratificau Unirea provinciilor respective cu România, locuitorii acestora devenind automat cetăţeni români, dacă nu optau pentru o altă cetăţenie.

În timp ce evreii din Basarabia, Bucovina şi Transilvania erau de drept cetăţeni români, Constituţia României, prin articolul 7, conţinea unele restricţii în privinţa evreilor din vechiul Regat. Un pas spre înlăturarea acestei discriminări s-a făcut prin decretul-lege din 30 decembrie 1918, care stabilea: „Locuitorii Regatului, majori, fără deosebire de religie şi care nu s-au bucurat de plenitudinea drepturilor de cetăţenie, vor putea dobândi exerciţiul acestor drepturi când vor dovedi, după formele legii de faţă, că sunt născuţi în ţară şi că nu au fost supuşi unui stat străin.” Decretul prevedea modalităţile de obţinere a cetăţeniei, printr-o hotărâre judecătorească, dar menţinea o formă greoaie de acordare a calităţii de cetăţean român. De aceea, la 28 mai 1919 s-a publicat un alt decret-lege, care prevedea: „Locuitorii evrei ai vechiului Regat, majori, născuţi în ţară, care n-au fost supuşi unui stat străin, sunt cetăţeni români şi se vor bucura de toate drepturile cetăţeneşti, dacă manifestă această voinţă, făcând declaraţia că ei sunt născuţi în România şi că nu s-au bucurat de o protecţie străină.”

De această dată nu mai era nevoie de procurarea unor acte şi de o hotărâre judecătorească, decretul precizând: „Simpla declaraţie că voiesc să dobândească drepturile de cetăţenie este îndestulătoare.” În fond, prin acest decret-lege se acorda cetăţenie tuturor evreilor din vechiul Regat. Astfel, din mai 1919 evreii de pe întreg cuprinsul ţării erau cetăţeni români. Problema minorităţilor naţionale a format obiectul dezbaterilor la Conferinţa Păcii de la Paris, cu prilejul elaborării Tratatului de pace cu Austria. Statele succesorale monarhiei habsburgice, precum şi Grecia, urmau să semneze un tratat special privind minorităţile naţionale. În legătură cu acest act diplomatic s-au făcut multe speculaţii, afirmându-se că România s-ar fi opus acordării drepturilor politice pentru minorităţi, în special pentru evrei.

În realitate, opoziţia lui Ion I. C. Brătianu – preşedintele Consiliului de Miniştri şi şeful delegaţiei române la Conferinţa Păcii – nu se referea la refuzul de a acorda drepturi politice minorităţilor, ci la modul în care ţările incluse în categoria statelor cu „interese limitate”, între care şi România, erau tratate de marile Puteri învingătoare. Luând cuvântul în şedinţa Consiliului Aliat Suprem din 31 mai 1919 , Ion I. C. Brătianu preciza că România a asigurat egalitatea deplină a drepturilor şi libertăţilor politice şi religioase pentru toţi cetăţenii săi, fără deosebire de rasă sau religie. El declara că România era gata „să accepte orice dispoziţie pe care statele care fac parte din Liga Naţiunilor ar admite-o pe propriul lor teritoriu în această privinţă.” (subl. ns.)

Această solicitare a fost respinsă de preşedintele american Woodrow Wilson, care l-a asigurat pe Ion I. C. Brătianu că „noi nu avem nici cea mai mică dorinţă de a încălca suveranitatea ţării sale”, dar că „România va ieşi din acest război mare, puternică, cu creşteri teritoriale datorită efortului comun şi vigorii armatelor noastre. Noi avem deci dreptul să insistăm asupra acestor condiţii.” Ion I. C. Brătianu s-a pronunţat pentru egalitatea „tuturor statelor mari şi mici”, precizând că „dacă anumite prevederi au fost înscrise în Pactul Societăţii Naţiunilor, România nu se va opune acestora. Ori, tratatul cu Austria stabilea grade diferite de suveranitate.” (subl.ns.). Aceste punct de vedere nu a fost acceptat de Consiliul Suprem Aliat (S.U.A., Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia), iar Ion I. C. Brătianu a părăsit Conferinţa Păcii, demisionând, la 12 septembrie 1919, din funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri.

Noul guvern, prezidat de Arthur Văitoianu, a organizat, în zilele de 3 – 6 noiembrie 1919, alegeri parlamentare, la care au participat toţi cetăţenii români, inclusiv evrei. Se cuvine menţionat faptul că rabinul Tzirelhsohn a candidat la Chişinău pe lista intitulată Gruparea Naţională Evreiască. Au fost aleşi în Adunarea Deputaţilor şi în Senat mai mulţi evrei, între care Nathan Lerner (Hotin), Tzirelhsohn (Chişinău), Iancu Melic Meilichsohn (Hotin), Ilie Moscovici (Ilfov), Alexandru Dobrogeanu-Gherea (Ilfov). Dacă evreii nu ar fi fost recunoscuţi ca cetăţeni români în mod cert ei nu ar fi putut participa la alegeri şi cu atât mai puţin deveni parlamentari. Tratatul de pace cu Austria, inclusiv tratatul minorităţilor, a fost semnat de România la 10 decembrie 1919.

În preambulul acestuia se preciza: „România, din propria voinţă, doreşte a da garanţii sigure de libertate şi de dreptate, atât locuitorilor din vechiul Regat al României, cât şi celor din teritoriile de curând transferate, fără deosebire de rasă, limbă sau religie.” Articolul 7 din tratatul minorităţilor se referea în mod expres la evrei: „România se obligă a recunoaşte ca supuşi români, de plin drept şi fără nici o formalitate, pe evreii locuind în ţară pe teritoriile României şi care nu se pot preleva de nici o altă naţionalitate.” Tratatul a fost ratificat de Parlamentul României la 26 septembrie 1920. Înainte de a fi fost validat de forul legislativ de la Bucureşti, avuseseră loc noi alegeri parlamentare, în mai – iunie 1920, în urma cărora mai mulţi evrei au devenit membri ai Adunării Deputaţilor sau ai Senatului). : Ilie Moscovici (Ilfov), Iacob Pistiner (Cernăuţi), Alexandru Dobrogeanu – Gherea (Prahova), Lehvi Nathan (Hotin), Gheorghe Grigorovici (Cernăuţi) etc. Constituţia din martie 1923 sintetiza normele juridice adaptate până atunci şi stabilea, într-un text unitar şi coerent, drepturile şi obligaţiile cetăţenilor României.

Cităm principalele prevederi. Articolul 5: „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi.” Articolul 7 preciza: „Deosebirea de credinţe religioase şi confesiuni, de origine etnică şi de limbă nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita. Numai naturalizarea aseamănă pe străin cu românul pentru exercitarea drepturilor politice.” Articolul 8: „Toţi românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie sunt egali înaintea legii şi datori a contribui fără deosebire la dările şi sarcinile publice.

Numai ei sunt admisibili în funcţiunile şi demnităţile publice, civile şi militare.” Articolul 22: „Libertatea conştiinţei este absolută. Statul garantează tuturor cultelor deopotrivă libertate şi protecţiune întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare a statului.” Articolul 28: „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, au dreptul de a se aduna paşnici şi fără arme, conformându-se legilor care reglementează exercitarea acestui drept, pentru a trata tot felul de chestiuni; întru-aceasta nu este nevoie de autorizare prealabilă.” Articolul 29: „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie , au dreptul a se asocia, conformându-se legilor care reglementează exerciţiul acestui drept.”

Articolul 72 se referea la senatorii de drept; între aceştia se aflau: „Capii confesiunilor recunoscute de stat, câte unul de fiecare confesiune, întrucât sunt aleşi sau numiţi conform legilor ţării şi reprezintă un număr de peste 200.000 de credincioşi, precum şi reprezentantul superior religios al musulmanilor din Regat.” (această precizare era făcută deoarece musulmanii erau mai puţin de 200.000). Articolul 119: „Tot românul, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau religie, face parte din unul din elementele armate, conform legilor speciale.”

O menţiune specială se făcea la articolul 133 al Constituţiei şi anume că se ratifică decretele-lege din 30 decembrie 1918 cu privire la acordarea drepturilor cetăţeneşti, din 28 mai 1919 şi 13 august 1919 privitor la încetăţenirea evreilor locuitori în vechiul Regat, precum şi toate decretele de încetăţenire individuală care s-au făcut înaintea acestor decrete. Minorităţile naţionale au avut posibilitatea să-şi creeze asociaţii politice, culturale şi religioase proprii, care să le apere interesele. În 1923, Uniunea Evreilor Pământeni şi-a luat numele de Uniunea Evreilor Români (U E R), înglobând şi organizaţiile locale din Basarabia, Bucovina şi Transilvania.

Într-o scrisoare adresată Comunităţii Evreieşti din Timişoara, la 6 octombrie 1928, preşedintele Wilhelm Filderman şi secretarul general M. Zelţer-Sărăţeanu apreciau că Uniunea Evreilor Români a desfăşurat o activitate rodnică: „În primul rând egalitatea în drepturi a evreilor din România veche, consacrarea prin Constituţie a drepturilor evreilor din întreaga ţară, recunoaşterea cultului mozaic şi subvenţionarea sa de la bugetul statului, apărarea şcolilor comunităţilor noastre, reflectarea drepturilor noastre de egalitate în diferite legi care s-au votat în ultimul deceniu.”

În 1928, s-a creat Clubul Parlamentar Evreiesc, care avea misiunea de a coordona activitatea deputaţilor şi senatorilor evrei. În 1931 s-a constituit Partidul Evreiesc, condus de Theodor Fischer şi Adolf Stern, care a fost susţinut numai de o parte a evreilor, obţinând rezultate electorale modeste. În 1936 s-a creat Consiliul Naţional al Evreilor din România, alcătuit din reprezentanţii U E R, Partidului Evreiesc şi ai cultului mozaic în Senatul României, al cărui obiectiv esenţial era apărarea drepturilor şi libertăţilor democratice prevăzute de Constituţia din 1923 şi combaterea antisemitismului.

Potrivit recensământului din 1930, minorităţile naţionale din România reprezentau 28,1% din totalul populaţiei. Au fost înregistraţi 728.115 3 evrei, reprezentând 4%, din totalul populaţiei României. Statistica întocmită de Ministerul Industriei şi Comerţului în 1937 arăta că în România existau 173.145 firme comerciale individuale dintre care: 83.821 româneşti (48,4%) şi 89.324 (51,6%) aparţinând minorităţilor naţionale, dintre care 32,7% erau ale evreilor. Menţionăm câteva mari întreprinderi industriale întemeiate sau conduse de evrei : Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa (Max Auschnitt), Uzinele Metalurgice Titan – Nădrag – Călan (Max Auschnitt, Oskar Auschnitt, Edgar Auschnitt, Oskar Kaufman ş. a.), Fabrica de Vagoane şi Motoare „Astra” – Arad (N. Şapira, Mauriciu Balnk, Arstide Balnk, Oskar Kaufman, Richard Soepkez, L. Traserson), rafinăria „Astra Română” (Otto Stern), Fabrica de postav „Buhuşi” (Schlesinger, Lazăr Margulies, Oskar Kaufman, R. Halfon), Noua Societate a Atelierelor „Vulcan” (Mauriciu Blank, Richard Soepkez, Aristide Blank), Fabrica de Zahăr „Ripiceni” (Al. I. Zissu, I. Iosipovici, M. Abramovitz, R. Elian, I. Reiss). Renumite au fost Banca Marmorosch, Blank et co (Aristide Blank), Banca de Industrie şi Comerţ Bucureşti (Felix Javitz) etc.

Aceste exemple demonstrează limpede că evreii nu numai că nu au fost excluşi, ci din contra au adus o contribuţie notabilă, chiar esenţială, la progresul economic înregistrat de România în perioada interbelică. Ei au fost o prezenţă activă şi extrem de rodnică în viaţa culturală şi ştiinţifică a României. Pe fondul ascensiunii forţelor de extrema dreaptă, naţionaliste pe plan european, şi în România s-a înregistrat o tendinţă tot mai puternică de contestare a regimului democratic, care era apreciat ca fiind o creaţie iudeo-masonică. Pe acest fond, antisemitismul a devenit tot mai agresiv. Liga Apărării Naţional-Creştine constituită din iniţiativa lui A. C. Cuza în 1923, a fuzionat în 1935 cu Partidul Naţional-Agrar condus de Octavian Goga, luând fiinţă Partidul Naţional-Creştin. Principala organizaţie de extremă dreaptă era Legiunea Arhanghelul Mihail, creată de Corneliu Zelea Codreanu în 1927; scoasă în afara legii în 1931, 1932 şi 1933, aceasta s-a legalizat în 1934 sub numele de partidul Totul pentru Ţară.

Aceste organizaţii aveau un puternic caracter antisemit, recurgând adesea la acte huliganice împotriva evreilor. În alegerile parlamentare din decembrie 1937 nici un partid politic nu a obţinut peste 40% din totalul voturilor pentru a-şi constitui o majoritate în Adunarea Deputaţilor. Pe primul loc s-a situat Partidul Naţional-Liberal cu 35,9%, urmat de Partidul Naţional-Ţărănesc cu 20,4%, partidul Totul pentru Ţară – 15,5% şi Partidul Naţional-Creştin – 9,1%. Regele Carol al II-lea a încredinţat mandatul de formare a noului guvern lui Octavian Goga, preşedinte al Partidului Naţional-Creştin. Guvernul Goga (28 decembrie 1937 – 10 februarie 1938) nu era un guvern al Partidului Naţional-Creştin, deoarece principalele ministere – Interne, Justiţie, Armată, Externe – erau încredinţate unor persoane care nu făceau parte din acest partid. În timpul acestui guvern antisemitismul a devenit politică de stat.

Au fost luate măsuri discriminatorii împotriva cetăţenilor români de origine evreiască: ridicarea permiselor de liberă circulaţie (gratuită), pe mijloacele de transport în comun pentru ziariştii evrei, suspendarea unor ziare considerate a fi evreieşti („Adevărul”, „Dimineaţa”, „Lupta”). Cea mai importantă iniţiativă de acest fel a fost decretul-lege din 22 ianuarie 1938, pentru revizuirea cetăţeniei române. Articolul 5 prevedea: „În termen de 30 de zile de la publicarea acestei legi în „Monitorul oficial”, primarii comunelor vor întocmi un tablou [tabel] al evreilor înscrişi în registrele de naţionalitate ale comunei. Înscrierea făcută în temeiul unei hotărâri a comisiei de apel sau al unei hotărâri judecătoreşti va fi menţionată în tablou”. Articolul 6: „În termen de 20 de zile de la afişare, toţi cei trecuţi în tablou sau moştenitorii lor, care prin faptul înscrierii autorului beneficiază de cetăţenia română, vor depune actele doveditoare a întrunirii condiţiunilor prevăzute de articolul 56, punctele 1, 2, 5, şi 6 şi articolul 60 din legea nr. 28/1924 (legea privitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii române).”

Articolul 7 prevedea că se putea acorda, la cerere, o prelungire de 20 de zile pentru depunerea actelor, ceea ce însemna în total 40 de zile. Acelaşi articol preciza că nedepunerea actelor în termenul precizat „era socotită ca o recunoaştere a neîndeplinirii condiţiunilor legale pentru dobândirea de plin drept a naţionalităţii române.” Articolul 12 preciza că în cazul nedepunerii actelor sau a constatării că cel înscris nu întrunea condiţiile cerute de lege, judecătoria ordona ştergerea din registre, socotindu-se că înscrierea s-a făcut prin fraudă.

Înlăturarea guvernului lui Goga, la 10 februarie 1938, a scos de pe ordinea de zi acest decret-lege, dar el nu a fost anulat. Carol al II-lea a instaurat regimul de autoritate monarhică, iar la 27 februarie 1938 a fost promulgată o nouă Constituţie, care menţinea cele mai multe dintre prevederile legii fundamentale din 1923. Cităm articolele care se referă şi la minorităţile naţionale. Articolul 4: „Toţi românii, fără deosebire de origine etnică şi credinţă religioasă, sunt datori: a socoti Patria drept cel mai de seamă temei al rostului lor în viaţă, a se jetfi pentru apărarea integrităţii, independenţei şi demnităţii ei; a contribui prin munca lor la înălţarea ei morală şi propăşirea ei economică; a îndeplini cu credinţă sarcinile obşteşti ce li se impun prin legi şi a contribui de bună voie la îndeplinirea sarcinilor publice, fără de care fiinţa statului nu poate vieţui.”

Articolul 5. „Toţi cetăţenii români, fără deosebire de origine etnică şi credinţă religioasă, sunt egali înaintea legii, datorându-i respect şi supunere. Nimeni nu se poate socoti dezlegat de îndatoririle sale civile ori militare, publice ori particulare, pe termenul credinţei sale religioase sau de orice fel.” Capitolul consacrat drepturilor românilor începea cu articolul 10: „Românii se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea muncii, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate libertăţile din care decurg drepturi, în condiţiunile statornicite prin legi.” Articolul 19: „Libertatea conştiinţei este absolută. Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate şi protecţiune, întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri şi siguranţei Statului.”

Articolul 27 lăsa loc pentru interpretări restrictive: „Numai cetăţenii români sunt admisibili în funcţiunile şi demnităţile publice, civile şi militare, ţinându-se seama de caracterul majoritar şi creator de Stat al naţiunii române. Supuşii străini nu pot ocupa atari funcţiuni, decât în cazurile statornicite prin legi. Străinii aflători pe pământul României se bucură de protecţia dată de legi persoanelor şi averilor în genere. Numai românii şi cei naturalizaţi români pot dobândi orice titlu şi deţine imobile rurale în România. Străinii vor avea dreptul numai la valoarea acestor imobile.” Din aceste formulări rezultă că restricţiile se refereau la străini, deoarece în categoria cetăţenilor români intrau şi minorităţile naţionale (maghiari, germani, evrei, turci etc.).

Totuşi, ideea despre „caracterul majoritar şi creator de stat al naţiunii române” lăsa loc la o anumită confuzie, care a putut fi speculată în contextul dramatic din vara anului 1940. A fost menţinută prevederea Constituţiei din 1923, referitoare la senatorii de drept. Constituţia din 27 februarie 1938, stabilea la articolul 64, litera e: erau senatori de drept „Capii confesiunilor recunoscute de stat, câte unul de fiecare confesiune, întrucât sunt aleşi sau numiţi conform legilor ţării şi reprezintă un număr de peste 200.000 de credincioşi.” Potrivit Constituţiei vârsta senatorilor era de peste 40 de ani, dar în privinţa cultului mozaic s-a creat o situaţie specială: în urma încetării din viaţă a lui Iacob Niemirower a fost ales şef-rabin Alexandru Şafran la 4 februarie 1940 care avea mai puţin de 30 de ani, devenind astfel cel mai tânăr şef-rabin din lume. La ceremonia de instalare în această funcţie, desfăşurată la Templul Coral în ziua de 3 martie 1940, a participat Ion Nistor, ministrul Cultelor şi Artelor.

În memoriile sale, Şafran avea să scrie: „Cât despre admiterea mea în Senat, în pofida vârstei mele, preşedintele acestuia, Constantin Argetoianu, s-a declarat favorabil, în cursul vizitei de curtoazie pe care i-am făcut-o. Cu sprijinul Palatului şi al guvernului şi cu acordul – juridic esenţial – al Înaltei Curţi de Justiţie, legea a fost interpretată ca adresându-se numai senatorilor aleşi cu titlu politic.” Prin decretul regal din 30 martie 1938 toate partidele politice au fost desfiinţate. Federaţia Uniunilor de Comunităţi Evreieşti din România, nefiind înregistrată ca partid politic, şi-a continuat activitatea. După capitularea Franţei în faţa Germania la 22 iunie 1940 şi ocuparea Basarabiei şi a nordului Bucovinei de către Armata Roşie, în urma ultimatumului sovietic din 26-27 iunie 1940, România şi-a schimbat orientarea politicii externe.

Noul guvern, prezidat de Ion Gigurtu, a declarat la 4 iulie 1940 că România se orienta spre Axă, adică spre Germania şi Italia. Pentru a câştiga bunăvoinţa lui Hitler şi a lui Mussolini, oficialităţile de la Bucureşti au început să folosească un vocabular împrumutat din ideologia fascistă şi naţional-socialistă, să ia măsuri în spiritul noi orientării politice. Între acestea se înscrie decretul-lege din 8 august 1940 privitor la „starea juridică a locuitorilor evrei din România” Aceştia erau împărţiţi în trei categorii: I. evreii veniţi în România după 30 decembrie 1918, II; evreii care au primit naturalizarea (cetăţenia) până la 30 decembrie 1918; III. evreii care nu făceau parte din categoriile I şi II.

Evreii din categoriile I şi II nu putea fi: funcţionari publici; membrii ai profesiunilor care aveau legătură directă cu autorităţile publice; membrii în consiliile de administraţie ale întreprinderilor; comercianţi în comunele rurale; comercianţi de băuturi alcoolice; tutori sau curatori ai incapabililor de religie creştină; militari; exploatatori sau închirietori de cinematografe; edituri de cărţi; ziare şi reviste româneşti; conducători; membri şi jucători în asociaţiile sportive naţionale; oameni de serviciu în instituţiile publice. Aşadar, decretul-lege îi viza în principal pe evreii care intraseră în ţară după 30 decembrie 1918. Se preciza că evreii din categoria a II-a îşi menţineau toate drepturile „legalmente dobândite”, cu două excepţii: 1) nu puteau dobândi proprietăţi rurale în România şi nu puteau dobândi în viitor întreprinderi industriale rurale; 2) se putea ridica atributul puterii părinteşti asupra copilului său creştin, tatălui evreu, dacă se constata, pe cale judecătorească, că acesta dădea copilului său creştin o educaţie potrivnică principiilor religioase sau naţionale.”

Un alt decret, tot din 8 august 1940, interzicea căsătoriile „între evrei şi românii de sânge.” După instaurarea dictaturii lui Ion Antonescu, la 6 septembrie 1940 politica antisemită a devenit o coordonată esenţială a activităţii guvernamentale. Au fost adoptate mai multe decrete-lege prin care evreii erau îndepărtaţi din teatru şi operă, din învăţământul de stat, din avocatură, de la serviciul militar etc. De asemenea, Ion Antonescu a decis „românizarea personalului din întreprinderile economice; trecerea proprietăţilor rurale şi a celor urbane aparţinând evreilor în patrimoniul statului; în schimbul serviciului premilitar şi militar evreii erau obligaţi să plătească taxe militare şi să presteze munci de interes obştesc etc. Efectul unora din aceste restricţii a putut fi diminuat prin aplicarea unor soluţii alternative sau prin interpretarea legislaţiei existente.

Astfel, Federaţia Uniunilor de Comunităţi Evreieşti a înfiinţat şcoli şi colegii (de rang universitar) pentru copii şi tineri, a deschis un teatru propriu numit „Baraşeum” pentru actorii şi regizori evrei. Multe întreprinderi erau românizate numai formal, prin numirea în fruntea lor a unor etnici români, dar păstrau întregul personal, inclusiv cel de conducere evreiesc. O seamă de intelectuali prestau „muncă obligatorie” la diferite instituţii publice (de exemplu, la Institutul de Statistică lucrau în 1942 circa 2.800 de evrei). În decembrie 1941, mareşalul Antonescu a decis dizolvarea Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreieşti şi înfiinţarea Centralei Evreilor din România, care era „autorizată să reprezinte interesele colectivităţii evreieşti.”

Conform regulamentului aprobat la 30 ianuarie 1942, Centrala Evreilor din România avea dreptul de a se ocupa de: organizarea evreilor, reeducare şi organizarea evreilor pentru munci şi meserii; pregătirea emigrării evreilor; organizarea de activităţi culturale şi a şcolii evreilor; organizarea asociaţiei sociale a evreilor; participarea evreilor la munci potrivit legii; organizarea exercitării profesiunilor evreilor în condiţiile stabilite de guvern; editarea unui ziar al Centralei Evreilor din România; furnizarea de date şi informaţii cerute de autorităţi în legătură cu problemele de românizare; înfiinţarea şi ţinerea la curent a fişierului şi a foilor matricole ale tuturor evreilor din România; primirea cererilor pe care evreii le adresau diverselor autorităţi şi înaintarea lor cu referinţe la autorităţile competente; emiterea carnetelor de identitate speciale evreilor.

De la 22 iunie 1941, România a participat alături de Germania la războiul împotriva Uniunii Sovietice. După eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, armata română a continuat luptele pe teritoriul sovietic. Fără a exista o lege specială, la 9 octombrie 1941 a început deportarea masivă a evreilor din Basarabia şi Bucovina în Transnistria (teritoriul dintre Nistru şi Bug), unde au fost supuşi unui regim de distrugere fizică. S-a înregistrat un adevărat Holocaust cei mai mulţi evrei deportaţi murind de foame, de frig de diferite boli.. Deportările au fost oprite după un an la 12 octombrie 1942. Se estimează că în perioada 6 septembrie 1940 – 23 august 1944, în România şi teritoriile aflate sub administraţia românească au murit peste 250.000 de evrei.

La aceştia se adaugă circa 135.000 de evrei din nord-estul Transilvaniei aflat sub stăpânirea Ungariei, care au fost ucişi în lagărele de concentrare naziste. În România au supravieţuit aproximativ 360.000 de evrei, care reprezentau cea mai mare comunitate evreiască din Europa la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. La 23 august 1944 Ion Antonescu a fost înlăturat de la putere, România a ieşit din alianţa cu Germania şi s-a alăturat coaliţiei Naţiunilor Unite. Totodată, s-a revenit la regimul democratic, întemeiat pe Constituţia din 1923. Prin decrete-regale din 23 şi 24 august 1944 a fost abrogată întreaga legislaţie rasială, evreii redobândindu-şi toate drepturile şi libertăţile democratice. Pe baza Convenţiei de armistiţiu semnată la 12 septembrie 1944 cu S.U.A., Marea Britanie şi Uniunea Sovietică în România au fost adoptate mai multe legi împotriva celor care s-au pus în slujba hitlerismului şi a fascismului (guvernul Antonescu fiind considerat fascist). Între cei afectaţi de aceste legi s-au aflat şi conducătorii Centralei Evreilor din România, care au fost acuzaţi de colaboraţionism.

La 30 decembrie 1947 a fost înlăturată monarhia, iar România a devenit Republică Populară. Constituţia din aprilie 1948 prevedea la articolul 16: „Toţi cetăţenii Republicii Populare Române, fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură sunt egali în faţa legii”. Articolul 17: „Orice propovăduire sau manifestare a urei de rasă sau de naţionalitate se pedepseşte de lege.” Denumirea de minorităţi naţionale a fost înlocuită cu cea de naţionalităţi conlocuitoare. Articolul 47: „În Republica Populară Română se asigură naţionalităţilor conlocuitoare dreptul de folosire a limbii materne şi organizarea învăţământului de toate gradele în limba maternă.

Administraţia şi justiţia, în circumscripţiile locuite şi de populaţii de altă naţionalitate decât cea română, vor folosi oral şi scris şi limba naţionalităţii respective şi vor face numiri de funcţionari din rândul naţionalităţii respective sau din altă naţionalitate, care cunosc limba populaţiei locale. Predarea limbii şi literaturii române este obligatorie în şcolile de orice grad.” Şi Constituţia din septembrie 1952 conţinea articolele care se refereau şi la minorităţile naţionale. Articolul 81: „Oamenilor muncii, cetăţeni ai Republicii Populare Române, fără deosebire de naţionalitate sau rasă le este asigurată deplina egalitate de drepturi în toate domeniile vieţii economice, politice şi culturale.

Orice fel de îngrădire directă sau indirectă a drepturilor oamenilor muncii, cetăţeni ai Republicii Populare Române, stabilirea de privilegii directe sau indirecte pe temeiul rasei sau naţionalităţii cărora le aparţin cetăţenii, orice manifestare de şovinism, ură de rasă, ură naţională sau propagandă naţionalistă şovină este pedepsită de lege.” Articolul 82: „În Republica Populară Română se asigură minorităţilor naţionale folosirea liberă a limbii materne, învăţământul de toate gradele în limba maternă, cărţi, ziare, şi teatre în limba maternă.

În raioanele locuite şi de populaţii de altă naţionalitate decât cea română, toate organele şi instituţiile vor folosi oral şi scris şi limba minorităţilor respective şi vor face numiri de funcţionari din rândul naţionalităţii respective sau al altor localnici care cunosc limba şi felul de a trăi al populaţiei respective.” Ultima Constituţie adoptată în timpul regimului socialist-totalitar, a fost cea din 1965, când România şi-a luat numele de Republică Socialistă. Aceasta menţinea aceleaşi principii enunţate în legea fundamentală anterioară. Articolul 22: „În Republica Socialistă România naţionalităţilor conlocuitoare li se asigură folosirea liberă a limbii materne, precum şi cărţi, ziare, reviste, teatre, învăţământul de toate gradele, în limba proprie.

În unităţile administrativ-teritoriale locuite şi de populaţie de altă naţionalitate decât cea română, toate organele şi instituţiile folosesc oral şi în scris şi limba naţionalităţii respective şi fac numiri de funcţionari din rândul acestora sau al altor cetăţeni care cunosc limba şi felul de trai al populaţiei respective.” Aceste drepturi şi libertăţi s-au putut exercita în limitele îngăduite de regimul socialist-totalitar. În fapt, România era condusă de un singur partid politic (Partidul Muncitoresc Român, creat prin fuziunea Partidului Comunist cu Partidul Social-Democrat în februarie 1948, care în iulie 1965 şi-a luat numele de Partidul Comunist). Acesta şi-a impus programul politic şi ideologic în toate sferele activităţii economice, sociale, politice, culturale etc. S-a procedat la naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, a fondului locativ, a spitalelor, cinematografelor, teatrelor etc.

A fost colectivizată (cooperativizată) agricultura, ţăranii nemaiavând proprietatea asupra pământului (exceptând un lot infim, din jurul gospodăriei proprii). Învăţământul şi cultura au fost ideologizate. Organele represive au urmărit lichidarea adversarilor politici (mergând până la distrugerea lor fizică). O asemenea politică a afectat pe toţi cetăţenii României, inclusiv pe evrei. Spre deosebire de celelalte ţări socialiste, România a acceptat emigrarea evreilor în Israel, fapt ce a dus la diminuarea considerabilă a acestei comunităţi, care în 1977 a ajuns la circa 24.667 persoane.

În acele vremuri grele, numeroşi etnici români ar fi dorit să fie evrei sau germani pentru a emigra legal. Nu puţini români au fost împuşcaţi când au încercat să treacă ilegal graniţa; cei care au fost prinşi de grăniceri au fost condamnaţi la ani grei de închisoare. Anul 1989 a marcat o schimbare de regim în România. Revoluţia din decembrie 1989 a deschis calea revenirii la democraţie. În noiembrie 1991 a fost adoptată o nouă Constituţie care, la articolul 4, stabileşte: „România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.” Articolul 6: „Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.” Articolul 59: „Organizaţiile cetăţenilor care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale.” România este singura ţară din Europa – şi poate din lume – care acordă asemenea drepturi tuturor minorităţilor. Pe această bază, un reprezentant al evreilor face parte din Camera Deputaţilor; lui i se adaugă cetăţenii români de origine evreiască aleşi pe listele partidelor politice.

Pentru a preveni şi descuraja orice formă de antisemitism, în martie 2002 a fost adoptată legea prin care sunt interzise organizaţiile şi simbolurile fasciste, rasiste şi xenofobe; de asemenea, se interzice negarea Holocaustului. Deşi reprezintă o etnie puţin numeroasă – la recensământul din 1992 au fost înregistraţi 9.107 evrei – Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România desfăşoară o amplă activitate pe plan intern şi internaţional. La rândul lor, cetăţenii români de religie mozaică aduc o contribuţie importantă la dezvoltarea economică, social-politică şi culturală a ţării în care trăiesc şi de care sunt legaţi.

Prin Hotărârea Guvernului ziua de 9 octombrie a fost declarată Ziua Holocaustului în România. Pentru prima dată această zi a fost marcată în 2004. Deoarece în anul 2004 ziua de 9 octombrie era o zi de sâmbătă, la propunerea Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, manifestările au avut loc marţi, 12 octombrie. În cei 146 ani avuţi în vedere în studiul nostru, situaţia politico-juridică a evreilor din România a cunoscut o evoluţie sinuoasă: de la excludere (1858) la acceptare parţială (1878), acordarea de drepturi depline (1919); apoi, o nouă perioadă de excludere, mai întâi parţială (1938 – 1940), apoi totală (1940 – 1944) mergând până la Holocaust (1941 – 1942); din nou proclamarea egalităţii în drepturi cu ceilalţi locuitori (1944), şi asigurarea condiţiilor pentru participarea deplină, fără nici o îngrădire (1989) la viaţa publică a României.