Tatar-Bunar diversiune pentru înființarea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești

În perioada interbelică, Tatar-Bunar era un mic târg din județul Cetatea Albă, locuit în proporție de 70% de ruși și ucraineni. Localitatea a intrat în atenția opiniei publice interne și internaționale în septembrie 1924, când a devenit centrul unei răzmerițe puse la cale de bolșevici. Tatar-Bunar a reprezentat „pragul critic” al provocărilor regimului sovietic la adresa României și preludiul înființării Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (Transnistria).

Presiunile și manevrele au început încă din decembrie 1917, prin arestarea ministrului României la Petersburg, au continuat cu ruperea relațiilor diplomatice în ianuarie 1918 și confiscarea tezaurului românesc depus la Kremlin, cu contestarea actului Unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918 și a Tratatului de la Paris din octombrie 1920, care confirma, pe plan internațional, acest act de voință a poporului român. Conducerea sovietică a contestat toate tratatele de pace încheiate la sfârșitul Primului Război Mondial, V.I. Lenin declarând în 1920: „Când Rusia Sovietică se va întări, praf și pulbere se va alege de tratatele de la Versailles”.

Statele aflate la granița europeană a Uniunii Sovietice, inclusiv România, au fost supuse unor permanente agresiuni, care au îmbrăcat forme variate: propagandă ostilă – acestea fiind învinovățite că au anexat teritorii străine; trimiterea de agenți – care să le destabilizeze din interior; impunerea lozincii „drepturilor popoarelor la autodeterminare până la despărțirea de statul existent” – propagată de partidele comuniste din aceste state (inclusiv de P.C.R.); provocarea unor incidente de graniță – pentru a crea o stare de tensiune și a pregăti momentul intervenției armate etc.

La 4 februarie 1924, un grup de comuniști emigrați în U.R.S.S. din România (mai ales din Basarabia), în frunte cu Ion Dic-Dicescu și Gr. Cotovschi, a întocmit un memoriu cu privire la necesitatea creării Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești în stânga Nistrului, care să constituie baza pentru „ruperea Basarabiei de la România”. Se aprecia că unirea teritoriilor „de pe ambele părți ale Nistrului ar servi drept breșă strategică a U.R.S.S. față de Balcani (prin Dobrogea) și față de Europa Centrală (prin Bucovina și Galiția) pe care U.R.S.S. le-ar putea folosi drept cap de pod în scopuri militare și politice”.

Memoriul a fost transmis C.C. al Partidului Comunist (bolșevic) spre examinare. La 29 iulie 1924, Biroul Politic al P.C. (b) a adoptat hotărârea cu privire la crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești, în cadrul R.S.S. Ucrainene. Pentru atingerea acestui obiectiv, în aceeași lună, Cominternul a adoptat un plan vizând declanșarea unei acțiuni armate de amploare împotriva României, mizând pe antrenarea populației din Basarabia la această rebeliune.

Conducerea de la Kremlin și anexa ei – Comitetul Executiv al Internaționalei a III-a Comuniste (Comintern) – urmăreau să creeze o diversiune prin care să arate opiniei publice internaționale că basarabenii nu acceptau să facă parte din România și luptau pentru crearea unui stat propriu, care să facă parte din Uniunea Sovietică.
Ca urmare, la mijlocul lunii septembrie 1924, mai multe grupări înarmate au trecut Nistrul, ocupând localitatea Tatar-Bunar. După ce au omorât primarul și mai mulți oficiali, au desfășurat steagul roșu (bolșevic) și au proclamat, în ziua de 15 septembrie, Republica Sovietică Moldovenească. La 17 septembrie, armata română a intervenit în forță, lichidând această răzmeriță, iar făptuitorii prinși au fost trimiși în fața instanțelor de judecată. Dintre cei 85 condamnați, nici unul nu era român.

Imediat după aceste evenimente, sovieticii au desfășurat o extraordinară campanie mediatică împotriva României pe plan internațional, reușind să atragă de partea lor personalități marcante ale culturii europene. Între aceștia, Romain Rolland, George Bernard Shaw, Louis Aragon, Thomas Mann. Asemenea personalități condamnau România pentru intervenția armată, dar și pentru faptul că nu ar respecta drepturile și libertățile democratice ale cetățenilor săi. Cel mai activ s-a dovedit a fi scriitorul francez Henri Barbusse, care a asistat la procesul desfășurat la Chișinău și a publicat în 1926 cartea Călăii, un virulent atac împotriva României.

La numai o lună după Tatar-Bunar, în ziua de 12 octombrie 1924, Comitetul Executiv Central din Ucraina a adoptat hotărârea cu privire la crearea Republicii Autonome Sovietice Moldovenești. Se preciza că granița de vest și sud-vest a acestei republici era granița de stat U.R.S.S. Nu se formula explicit, dar era limpede că, de vreme ce Kremlinul nu recunoștea unirea Basarabiei cu România, aceasta era pe râul Prut. De altfel, propaganda sovietică a desfășurat, în toată perioada care a urmat, o amplă campanie mediatică pentru „eliberarea” Moldovei dintre Nistru și Prut (unele documente includeau Moldova până la Carpați) și „întregirea” R.A.S.S. Moldovenești, reușind să obțină sprijinul unei părți a opiniei publice internaționale. În acest timp, reacția oficialilor români a fost palidă, sau a lipsit cu desăvârșire. Aceștia apreciau că, de vreme ce Sfatul Țării a decis unirea Basarabiei cu România, iar prin tratatul de la Paris s-a confirmat pe plan internațional acest act, nu era necesară o propagandă susținută pentru afirmarea dreptății sale istorice.

În septembrie 2017 s-au împlinit 93 de ani de la acele evenimente. Istoria a demonstrat că Tatar-Bunar a constituit o repetiție pentru ceea ce avea să urmeze peste 16 ani – notele ultimative sovietice din iunie 1940, urmate de ocuparea Basarabiei și nordului Bucovinei de către U.R.S.S. Diversiunile și-au avut și își au rolul lor, indiferent în ce parte a țării ar avea loc. Din păcate, politicienii români, de ieri și de astăzi, nu le tratează cu atenția cuvenită. Tatar-Bunar este o „carte de învățătură” pentru cei care doresc să descifreze evoluția relațiilor internaționale, precum și rolul propagandei externe în promovarea (sau neglijarea) intereselor naționale.