Un act istoric controversat: 23 august 1944

De peste şapte decenii, actul istoric de la 23 august 1944 continuă să provoace controverse, cu deosebire în rândul oamenilor politici. Un fost preşedinte al României vorbea despre “trădarea” regelui Mihai la 23 august 1944, în timp ce un membru al Casei Regale susţinea că  Mihai I “a salvat România”.

Cei mai categorici au fost memorialiştii, care au jucat un rol politic şi care au ţinut să transmită posterităţii punctele lor de vedere.  Mihail Sturdza, fost ministru de externe (legionar) aprecia – în lucrarea  România şi sfârşitul Europei. Amintiri din ţara pierdută –  că regele Mihai, “cu asentimentul şi colaborarea şefilor partidelor istorice a executat actul de trădare de la 23 august 1944, împotriva Oştirii şi a Ţării”. George Magherescu, aflat în slujba mareşalului, scria, în  cartea Adevărul despre mareşalul Antonescu, că Mihai I prin “gestul său pripit, azvârle statul într-o aventură a cărei ieşire era greu de întrevăzut.

El periclita siguranţa ţării. El, regele, predase ţara şi armata inamicului de ieri, fără nici o garanţie, punându-se la completa discreţie a acestora”.   Ioan Hudiţă, naţional-ţărănist, afirma, în Jurnal politic, că în ziua de 24 august 1944 a avut loc o consfăturie a fruntaşilor PNŢ, la care s-a adresat astfel lui Iuliu Maniu: “evenimentele care s-au petrecut ieri şi care vor rămâne de azi înainte în istoria poporului român sub denumirea <actul de la 23 August>, sunt opera d-voastră pentru 90%, a regelui Mihai pentru 5% şi a noastră şi ceilalţi colaboratori pentru 5%. Acesta este adevărul”. La rândul său, Iuliu Maniu afirma, în şedinţa Consiliului de Miniştri din 15 septembrie 1944, că el a “sfătuit partidul şi pe Majestatea Sa”, dar că în realizarea actului de la 23 august regele avea “partea leului”, deoarece “a riscat cel mai mult, a riscat Dinastia, Tronul, a riscat chiar viaţa”. Într-un interviu publicat la 21 august 1945, liderul comunist  Lucreţiu Pătrăşcanu aprecia că la 23 august 1944 a avut loc o lovitură de stat, dată de regele Mihai cu sprijinul partidelor politice, subliniind că PCR a fost cel mai consecvent şi hotărât în lupta pentru răsturnarea lui Antonescu şi scoaterea României din războiul hitlerist.

Realitatea istorică este complexă. La 22 iunie 1941, România a intrat în cel de-al Doilea Război Mondial, alături de Germania, pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei, ocupate de Uniunea Sovietică în iunie 1940. După o lună de lupte şi jertfe cele două teritorii au fost reintegrate în cadrul statului român. Generalul Antonescu (avansat de regele Mihai la rangul de mareşal în ziua de 21 august 1941) a decis continuarea războiului, pentru înfrângerea inamicului. Ca urmare, armata română a ajuns până la Stalingrad, unde a suferit grele pierderi.

În februarie 1943, soarta războiului s-a schimbat, iar opoziţia, în frunte cu Iuliu Maniu, dar şi Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri (cu aprobarea mareşalului), au început tatonări şi apoi negocieri secrete în vederea  încheierea armistiţiului cu Puterile Aliate, numite şi Naţiunile Unite (SUA, Marea Britanie, URSS), care nu s-au finalizat.

Pe plan intern s-a realizat o largă coaliţie politică, formată Partidul Naţional-Ţărănesc, Partidul Naţional-Liberal, Partidul Social-Democrat şi Partidul Comunist Român. La 20 iunie 1944, reprezentanţii celor patru partide (Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brătianu, Constantin Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu) au semnat  Declaraţia de constituire a Blocul Naţional-Democrat, care-şi propunea “să activeze pentru salvarea ţării”, urmărind încheierea “fără întârziere” a armistiţiului cu Naţiunile Unite, ieşirea României din Axă, “înlăturarea actualului regim de dictatură şi înlocuirea lui cu un regim constituţional, democratic”. Negocierile pentru formarea unui nou guvern nu s-au finalizat, dar s-a convenit asupra textului proclamaţiei  regale, care urma să fie citită de regele Mihai.

La 20 august 1944, trupele sovietice au declanşat o puternică ofensivă, reuşind să spargă frontul româno-german pe aliniamentul Iaşi-Chişinău.

În condiţiile în care  teritoriul României devenise teatru de război, la 23 august regele a hotărât destituirea mareşalului Antonescu din funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, cu depline puteri pentru conducerea statului român. S-a format un nou guvern, prezidat de generalul Constantin Sănătescu, girat din punct de vedere politic de  semnatarii Declaraţiei de constituire a Blocului Naţional-Democrat, care au fost numiţi miniştri secretari de stat.

Acest act a fost adus la cunoştinţa publică prin Proclamaţia regelui Mihai I, transmisă la radio în seara  aceleiaşi zile. La rândul său, guvernul a difuzat o Declaraţie prin care cerea “tuturor cetăţenilor ţării să facă zid în jurul Majestăţii Sale Regelui Mihai şi în spiritul unei desăvârşite uniri şi disciplini naţionale să-i daţi sprijinul pentru înfăptuirea comandamentelor supreme ale ceasului de faţă: asigurarea păcii şi instalarea unui regim democratic, de largi drepturi şi libertăţi publice pentru toţi cetăţenii ţării”.

Vestea a fost primită cu satisfacţie de români, care credeau  că războiul s-a încheiat, iar România a semnat pacea cu Naţiunile Unite.

         Euforia a ţinut doar câteva ore, deoarece în zorii zilei de 24 august aviaţia germană a început să bombardeze capitala, iar guvernul a decis  angajarea României în  lupta pentru alungarea inamicului şi eliberarea nord-estului Transilvaniei ocupat în august 1940 de Ungaria.

Actului de la 23 august 1944 a avut o deosebită importanţă internaţională. România s-a angajat în războiul împotriva Germaniei şi Ungariei, aducând o importantă contribuţie la victoria Naţiunilor Unite. Trupele sovietice au traversat, fără lupte, teritoriul ţării noastre, ajungând în Bulgaria şi Iugoslavia, continuându-şi înaintarea până la Berlin.

Importanţa a acestui act a fost confirmată de Prezidiul Sovietului Suprem al URSS, care în iulie 1945 l-a decorat pe regele Mihai cu Ordinul “Victoria”, şi de preşedintele SUA, care în mai 1947 i-a conferit regelui României ”Legiunea de Merit”.

Actul de la 23 august 1944  a generat controverse mai ales datorită modului cum a fost realizat şi a fost prezentat de autorii lui. Între speranţe şi realitate a existat o uriaşă discrepanţă, cu consecinţe negative pentru evoluţia istorică a poporului român.

         În Proclamaţia regală se afirma că “România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii”.  Ca urmare, cetăţenilor li se cerea: “Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere. Naţiunile ne-au garantat independenţa ţării şi neamestecul în treburile noastre interne”.

         În realitate,  ieşirea României din război a fost un act unilateral, nu exista nici un armistiţiu, astfel că ţara noastră s-a aflat în stare de război cu Naţiunile Unite până la 12 septembrie 1944. În acea zi a fost semnat documentul în care se menţiona că, “recunoscând faptul înfrângerii” în războiul purtat împotriva Naţiunilor Unite,  România “acceptă condiţiile armistiţiului”.

Apelul regelui adresat românilor de a-i primi ”cu încredere” pe soldaţii armatelor Aliate a avut urmări catastrofale. Trupele române s-au desprins din frontul german, dar foarte mulţi ostaşi (după unele cifre circa 160 000) au fost luaţi prizonieri de sovietici, care continuau să considere că România era un stat inamic.

Tot atât de nereală a fost şi afirmaţia din Proclamaţia regală, potrivit căreia “Naţiunile ne-au garantat independenţa ţării şi neamestecul în treburile noastre interne”. În realitate, cele trei Mari Puteri conveniseră ca Uniunea Sovietică să aibă rolul decisiv în privinţa României, iar Convenţia de armistiţiu legaliza ocuparea ţării noastre de către sovietici. De asemenea, în articolul 4 prevedea: “Se stabileşte frontiera de stat între Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice şi România stabilită prin convenţia sovieto-română din 28 iunie 1940”, ceea ce însemna pierderea Basarabiei şi nordului Bucovinei. Este semnificativ faptul că acest document a fost semnat din “însărcinarea guvernelor Statelor Unite ale Americii, Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice şi Regatului Unit”, numai de mareşalul sovietic Rodion Malinovski.

         În conformitate cu Convenţia de armistiţiu, România a participat la războiul împotriva Germaniei până la capitularea acesteia. Totuşi, ţara noastră a continuat să fie considerată stat inamic, aliat al Germaniei, fiind tratată  la Conferinţa de pace ca o ţară învinsă. Abia prin tratatul de pace din 10 februarie 1947 se proclama “încetarea stării de război” între România şi Puterile Aliate şi Asociate.

Ocupaţia sovietică şi apoi impunerea unui regim de tip bolşevic, nu a fost rezultatul actului de la 23 august 1944, ci al înţelegerilor dintre marile puteri. Premierul britanic Wiston Churchill recumoştea, în Memoriile sale, că el i-a propus, în octombrie 1944, lui I.V. Stalin ca influenţa sovietică în România să fie de 90%, iar pentru “Alţii” (SUA şi Marea Britanie) doar  de 10%.

Dincolo de orice controverse, 23 august 1944 rămâne un act istoric important din istoria naţională şi a celui de-a Doilea Război Mondial, o expresie a dorinţei românilor de a ieşi din alianţă conjuncturală cu Germania şi a se alătura statelor democratice.

Pe de altă parte, este bine să reflectăm asupra unei realităţi:  Marile Puteri, urmărindu-şi doar propriile lor interese, au sacrificat  independenţa României, cum au făcut-o şi altădată şi nu există certitudinea că nu o vor face şi în viitor.