Valeriu Râpeanu despre „doi ani fatidici pentru Nicolae Iorga”

Profesorul, istoricul literar, editorul, ziaristul – omul de înaltă cultură – Valeriu Râpeanu şi-a dedicat o bună parte din viaţă cercetării operei lui N. Iorga, susţinând prelegeri şi comunicări, realizând emisiuni TV, publicând ediţii critice ale mai multor lucrări, între care O viaţă de om. Aşa cum a fost, Sub trei regi, Oameni cari au fost. În 2016 a realizat cea de-a doua ediţie a lucrării N. Iorga 1940-1947. Reconstituire cronologică[1].

„1940, 1947: doi ani fatidici pentru Nicolae Iorga şi doi ani fatidici pentru istoria României”, scrie Valeriu Râpeanu în Introducere. Această apreciere rezultă şi din titlurile de capitole: I – Preludiu tragic; II – Asasinarea morală; III – Asasinarea lui N. Iorga; IV – 1941. Opinia publică omagiază personalitatea lui N. Iorga; V – 1942. Continuitate şi contestare; VI – 1943. Culminaţia prezenţei postume a lui N. Iorga; VII – 1944. Răsucirea. Începutul ofensivei împotriva lui N. Iorga; VIII – Sub semnul celor cinci ani de la asasinare; IX – 1946. Exegeze ştiinţifice şi prevestiri sumbre; X – 1947. Cortina de Fier cade pentru mai bine de un deceniu; XI – 1944-1947. Presa partidelor istorice şi N. Iorga; XII – 1948. Epilog dramatic: Opera lui N. Iorga interpretată de Siguranţa Generală a Statului.

Din acest sumar se înţelege limpede modul cum a fost tratat şi receptat marele profesor, istoric şi patriot de oficialităţile vremii, de oamenii politici şi intelectualii români şi străini. Sunt citaţi Corneliu Zelea Codreanu, I.P. Prundeni, Constantin Noica, C. Rădulescu-Motru, Iuliu Maniu, Henri Focillon, Hans W. Hartman, Gheorghe I. Brătianu, N. Bănescu, Ion Zamfirescu, G. Călinescu, Vittorio Lazzarini, Pamfil Şeicaru, Pompiliu Constantinescu, M. Berza, Barbu Teodorescu, Tudor Vianu, Dimitrie Gusti, Zaharia Stancu, Rudolphe Guilland, Tudor Teodorescu-Branişte şi încă mulţi alţii. Nota dominantă este evidenţierea contribuţiei lui N. Iorga la dezvoltarea istoriografiei româneşti şi universale, la cultivarea „egalităţii dintre naţii”, la promovarea unor principii morale în relaţiile dintre state şi interumane. Unii adversari politici l-au acuzat de „necinste sufletească”, dar nu au lipsit calomniatorii. În aceasă ultimă categorie se înscrie I. Ludo cu articolul intitulat În memoria lui N. Iorga şi a sutelor de mii de evrei din Basarabia, Bucovina şi vechiul Regat. Un articol-fluviu, care în carte ocupă 10 pagini (de la 490 la 500).

Acest articol are o semnificaţie specială, deoarece constituie primul atac stalinist împotriva lui N. Iorga şi a istoriei poporului român. A fost publicat în revista bilunară „Răspântia”, care susţinea că România se afla într-un moment decisiv, şi anume necesitatea despărţirii de trecutul său întunecat, pentru a se îndrepta pe o cale nouă, luminată de farul de la Kremlin. Autorul era iritat de articolele publicate în presa din România în noiembrie 1944, cu prilejul comemorării a patru ani de la moartea lui N. Iorga, pe care le considera o „flecăreală sentimentală”. Ca urmare, el pretindea că se baza „pe cel mai curat adevăr istoric”, spre deosebire de cei „care încearcă, până şi în împrejurările de astăzi să fardeze istoria. Or, istoria nu poate fi sentimentală. Istoria nu se poate consemna pe simpatie, după capricii, în chip arbitrar. E drept că aşa scria Iorga istoria. Dar nu şade bine. E picant – dar nu-i ştiinţific”. Este cert că I. Ludo nu a citit cele 1 003 volume şi 12 775 studii şi articole publicate de N. Iorga, astfel că aprecierile sale şi pretenţia de a da lecţii privind modul cum trebuie scrisă istoria este absolut deplasată. O făcea în spiritul stalinist al luptei de clasă: „Vestea asasinării lui Iorga a zăpăcit, pentru o clipă, pe mulţi dintre românii cu carte. Dar într-o panică de moarte a aruncat nu numai pe evrei – pe toţi evreii – ci şi marea burghezie română”, care se temeau că „de îndată ce un singur pilon pe care se sprijină blocul acesta este frânt, se dărâmă toată construcţia”.

În opinia lui Ludo, „între Nicolae Iorga, evrei şi marea burghezie română exista o tovărăşie fără rezerve, categorică, pe viaţă şi pe moarte, până la ultimele consecinţe”. Pe parcursul „analizei” sale, Ludo a uitat de această apreciere, pentru a susţine că Iorga era un feroce antisemit, având „un singur ţel: exterminarea evreilor”. O acuzaţie de domeniul absurdului, dar care era „susţinută” cu numeroase „argumente”.

 Denigrarea lui Iorga era extinsă asupra României, care ar fi fost „ţara cea mai antisemită – cea mai neîntrerupt antisemită – din lume”. Ludo aducea ca argument persecuţiile la care ar fi fost supuşi evreii în anul 1900, când s-ar fi înregistrat „exodul evreilor din România. Este o dată precisă”. Atunci „mii şi mii de bărbaţi, femei şi copii au pornit-o spre meleaguri străine, spre ceruri mai calde”. Este o apreciere cu totul falsă. Dicţionarul geografic al oraşului Iaşi din 1888 indica existenţa în acest oraş a 24 780 români şi 11 829 israeliţi[2]. La recensământul din 1930 s-au înregistrat 63 168 români şi 34 662 evrei[3]. Aşadar, în decurs de 42 de ani, populaţia evreiască din Iaşi a crescut cu 23 233 de persoane, ceea ce însemna dublarea numărului acestora. Istoricul evreu Carol Iancu, apelând la datele recensământului din 1912, cita ponderea evreilor în mai multe oraşe din Moldova: Hârlău – 56,4%, Fălticeni – 53,3%, Dorohoi – 48,0%, Botoşani – 45,55%, Iaşi – 43,3%, Piatra Neamţ – 40,3%.[4]

Exodul evreilor din România în anul 1900 este o pură invenţie a respectivului ziarist. Un argument al lui Ludo era acela că N. Iorga „toată viaţa a luptat «fără cruţare» alături de A.C. Cuza”. O altă apreciere contrazisă de realitate. În aprilie 1920, N.  Iorga preciza: „Sunt ani de zile de când nu mai facem aceeaşi politică. Ura contra străinului, fiindcă e străin, n-o primeşte conştiinţa mea, hrănită zilnic cu ce e mai nobil în conştiinţa umană. Capriciile politice ale d-lui Cuza şi apucăturile d-lui Zelea Codreanu îmi repugnă mult”[5].

Evident, I. Ludo nu menţionează faptul că, în calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri, N. Iorga a adoptat decizia din decembrie 1931 prin care s-a acordat „personalitate juridică şi morală” comunităţilor evreieşti din România. Din acel moment, „comunităţile evreieşti puteau fi reprezentate în justiţie, să primească donaţii şi moşteniri în nume propriu, să posede şi să gestioneze bunuri comunitare, să ceară în mod legal subvenţii pentru a-şi întreţine instituţiile”.[6]

Este o realitate că evreii, în covârşitoarea lor majoritate, s-au integrat în societatea românească, contribuind la dezvoltarea economică, ştiinţifică şi culturală a României. În industrie şi sistemul bancar s-au remarcat Jacques M. Elias, M.N. Schapira, E. Wolf, L. Margulies, Iosif Cohen, Adolf Frank, Aristide Blank ş.a. O statistică publicată de Uniunea Camerelor de Comerţ şi Industrie arăta că în 1938, firmele comerciale şi industriale evreieşti deţineau o pondere de 31,14% la nivelul întregii ţări, deşi evreii constituiau doar 4% din populaţia României. În Moldova, ponderea acestor societăţi era de 56,12%, în Basarabia de 63,17%, în Bucovina de 77,01%.[7] Este cert că dezvoltarea economică a României în perioada interbelică s-a realizat cu substanţiala contribuţia a multor cetăţeni români de origine evreiască.

De asemenea, evreii din România au adus contribuţii remarcabile în variate domenii ale ştiinţei, artei şi culturii. Cităm, cu titlu de exemplu, personalităţi precum Ernest Abason, Martin Bercovici, Artur Kreindler, Iosif Rainer, Alexandru Myller, Jules Pherahim, M.H. Maxy, Iosif Iser, Leny Caller, N. Stroe, Marcel Iancu, I Brucăr, H. Sanielevici, B. Fundoianu, Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Mihail Sebastian, I. Peltz, Emil D. Fagure, Felix Aderca.

Despre aceste personalităţi s-a scris puţin, deşi fiecare merită o lucrarea monografică în care să analizeze contribuţia adusă de evreii cetăţeni români în varii domenii: economie, matematică, medicină, filosofie, sociologie, arte plastice, teatru, literatură, ziaristică etc. Este semnificativ faptul că Jacques M. Elias a lăsat întreaga sa avere Academiei Române pentru a sprijini activităţile culturale, ştiinţifice şi sociale ale acesteia, iar cunoscutul bancher evreu Aristide Blank a susţinut cultura română, inclusiv activitatea lui N. Iorga.

A finanţat publicarea în Franţa a lucrării sale Histoire des Roumanins et de leur Civilisation (1920), a contribuit la dotarea Şcolii de la Fontenay aux Roses (Franţa), construirea Teatrului Popular al Ligii Culturale etc. Iorga nu a ezitat să declare public în 1920: „Aristide Blank, om de purtări sociale ireproşabile, şi înţelegător al datoriilor morale faţă de operele culturale”[8].Cu un alt prilej, în 1923, N. Iorga ţinea să precizeze: „Banca Blank a făcut sacrificii pentru cultura românească”[9]. Una dintre cele mai aberante acuzaţii aduse de I. Ludo lui N. Iorga se referă la faptul că profesorul ar fi susţinut alăturarea României la politica Germaniei lui Adolf Hitler: „Fiindcă numai el şi ai lui au făcut cu putinţă ca România să cadă ca un măr copt în ghiarele Germaniei jefuitoare şi ucigaşe”.

 O apreciere care ţine de domeniul absurdului, ştiut fiind faptul că Iorga a publicat sute de articole, a ţinut zeci cuvântări şi a publicat cărţi în care a condamnat politica revizionistă a Germaniei şi nu a ezitat să caracterizeze ideile lui Hitler ca fiind „aberante”. I. Ludo afirma că N. Iorga a fost „un înverşunat şi neînduplecat adversar al Rusiei sovietice. Acesta – şi numai acesta – este Nicolae Iorga, dacă avem curajul să-l privim prin prizma celui mai curat adevăr istoric”. O asemenea acuzaţie, în condiţiile în care România era ocupată de trupele sovietice, avea menirea de a-i da „lovitura de graţie” lui N. Iorga. Acesta era obiectivul lui Ludo, care pretindea că se baza pe cel „mai curat adevăr istoric”.

Prezentând activitatea lui N. Iorga, ziaristul a ajuns să justifice asasinarea acestuia de către legionari. Ludo scria că Iorga a fost ucis „de către emulii săi cei mai buni şi mai vrednici, care nu s-au abătut nici cu o iotă de la învăţăturile sale. De către acei pe care el i-a crescut în şcoala urii de rasă”, care au fost învăţaţi că „e bine să baţi, e frumos să omori, e util să înşeli”. Până la urmă, „l-au lovit şi pe el. Pe învăţătorul lor. Pe părintele lor! Cu arma pe care le-a pus-o chiar el în mână. Aş zice chiar cu propria lui mână. N-a fost ucis. S-a sinucis. Vinovat e numai el”. Astfel, Ludo se situa – oarecum paradoxal – pe aceeaşi poziţie cu comandantului legionar Horia Sima, care şi el considera că uciderea profesorului a fost un act necesar şi pe deplin justificat. În opinia lui Sima, vinovăţia pentru actul din 27 noiembrie 1940 „cade asupra lui Iorga. El este autorul moral al propriului său asasinat”.[10]

Sunt absolut convins că articolul lui Ludo nu a fost opera sa personală, ci expresia unui întreg curent antinaţional dirijat de la Kremlin. Ludo a fost doar unealta care a urmărirt să-şi facă o carieră în regimul de tip stalinist ce se prefigura în România. Într-un fel, l-a premers pe Mihail Roller, cu al său manual de Istoria RPR. În anii următori, I. Ludo a scris mai multe „romane”, iar în 1953 a primit Premiul de Stat al RPR.

Rabinul Alexandru Şafran aprecia că „Ludo tipăreşte la Editura de Stat tomuri groase, tomuri de otravă, câştigă averi din noroiul ce-l aruncă asupra trecutului românesc”. În comentariul său, Valeriu Râpeanu scrie că „articolul lui I. Ludo conţine, alături de falsuri, procese de intenţie, câteva din motivele care aveau să ducă la interzicerea operei lui N. Iorga după 1947”.

Într-adevăr, timp de 18 ani, opera lui N. Iorga a fost interzisă de regimul instalat de sovietici, până în 1965, când, la împlinirea a 25 de ani de la moartea savantului, s-a organizat o şedinţă comemorativă la Academia Republicii Socialiste România.

Studiu apărut în Revista Pro Saeculum, Anul XV, nr.5-6 (113 – 114) 15 iulie – 1 septembrie 2016, pp 120-124

[1] 1. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită. Antologie, îngrijirea ediţiei, note şi comentarii Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu. Introducere de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 2016, 711 p.

[2] Iaşi. Memoria unei capitale. Coordonator Gheorghe Iacob, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2008, p. 145

[3] Ibidem, p. 231

[4] Carol Iancu, Evreii din România de la emancipare la marginalizare. 1919-1938, Bucureşti, Editura Hasefer, 2000, p. 48

[5] Apud Petre Ţurlea, Din nou desprepoziţia Partidului Naţionalist-Democrat faţă de evrei,în vol. Nicolae Iorga.1871 – 1940. Studii şi documente. Vol. IX. Coordonatori Constantin Buşe şi Constantin Găucan, Bucureşti, Editura Universităţii, 2009, p. 333

[6] Carol  Iancu, op. cit., p. 120

[7] Minorităţile naţionale din România. 1931-1938. Coordonator Ioan Scurtu, Bucureşti, Arhivele Naţionale, 1999, p.  178

[8] Petre Ţurlea, Din nou despre poziţia  Partidului Naţionalist-Democrat, p. 329

[9] Nicolae Iorga, Discursuri parlamentare, vol. III (1923-1928). Ediţie Georgeta Filitti, Ploieşti, Editura KartaGraphic, 2014, p. 21

[10] Horia Sima, Antologie legionară. Opera publicistică.1950-1992. Editori  Victor Corbuţ şi Traian Golea, SUA, Florida, p. 391