În 2001, UDMR și guvernul de la Budapesta au declanșat o vastă campanie privind reinstalarea statuii Libertății într-o piață publică din zona centrală a municipiului Arad. Se afirma că această statuie a fost ridicată în memoria celor 13 generali din armata revoluționară a Ungariei, care au fost condamnați la moarte și executați de austrieci în 1849. Au recurs și la un șantaj: dacă nu se realiza acest obiectiv, liderii UDMR vor denunța acordul semnat cu PSD pentru sprijinirea guvernului Năstase, iar guvernul Ungariei se va opune primirii României în Uniunea Europeană.
Unii oamenii politici din opoziție și o bună parte din mass-media românească au ripostat energic. Protocolul PSD – UDMR nu a fost dat publicității și foarte mulți români nu credeau că acesta conținea înțelegerea privind amplasarea unei statui maghiare în Arad. În același timp, condamnau amestecul guvernului de la Budapesta în treburile interne ale României.
În calitate de consilier de stat la Administrația Prezidențială pe probleme de învățământ, știință și cercetare științifică primeam multe scrisori și memorii de protest în legătură cu solicitarea UDMR.
Aveam unele cunoștințe din vremea studenției, când profesorul Vasile Maciu a susținut trei prelegeri despre revoluția de la 1848 – 1849 , vorbind și despre cei 13 generali. Apoi, predând cursul „Probleme fundamentale privind istoria României” a trebuit să le vorbesc studenților despre evoluția poporului român în context internațional, inclusiv despre relațiile româno-ungare în anii 1848 – 1849.
De această dată a trebuit să cercetez documentele vremii pentru a putea răspunde corect la problemele concrete ridicate de cei care mi se adresau. După câteva săptămâni de studiu, am ajuns la concluzia că exista o anumită similitudine privind situația Ungariei și a Transilvaniei în raporturile cu Austria (Imperiul Habsburgic). Regatul Ungariei a dispărut ca stat după bătălia de la Mohács (1526), iar în 1541 o parte a acestuia a fost ocupată de Imperiul Otoman și alta de Austria. Apoi, în urma înfrângerii Imperiului Otoman în bătălia de la Viena (1683), în 1686 toată Ungaria a fost ocupată de Austria. La rândul său, Transilvania era din 1691 principat autonom în cadrul Austriei, fiind subordonată direct împăratului. Ca urmare, în timpul revoluției de la 1848, atât ungurii, cât și românii doreau eliberarea de sub dominația Imperiului Habsburgic.
Numai că s-a ivit de la început o deosebire fundamentală, care a marcat relațiile între revoluționarii români și cei maghiari. Programul revoluționarilor maghiari, lansat de Lajos Kossuth la 15 martie 1848, viza realizarea Ungariei din timpul lui Ștefan cel Sfânt, care includea și Transilvaniei. Deoarece românii nu au fost de acord, Kossuth a hotărât să o impună prin forță, susținătorii săi recurgând la acte de violență împotriva românilor care se opuneau. Pe de altă parte, în discursul rostit în catedrala de la Blaj în ziua de 14 mai 1848, Simion Bărnuțiu declara: „Libertatea nu poate fi decât națională și libertate fără naționalitate nu se poate înțelege nici la un popor de pe pământ”. El constata că „în loc de libertate și egalitate, ungurii au așezat terorismul, privilegiile naționale, apăsarea și deznaționalizarea altor popoare”. În „Petițiunea națională” adoptată de adunarea de la Blaj a doua zi, 15 mai, se prevedea: „Națiunea română se declară și se proclamă națiune de sine stătătoare”.
La 29 mai, Dieta maghiară întrunită la Cluj a votat „unirea” principatului Transilvaniei cu Ungaria, iar guvernul revoluționar maghiar a trimis armata să impună această decizie. Pentru a înfrânge rezistența românilor și a intimida populația, alături de acțiunile militare a înființat „tribunale de sânge”, care au condamnat la moarte sute de români, iar sentințele erau imediat executate.
La rândul său, Comitetul Național Român a decis crearea unei armate populare sub conducerea lui Avram Iancu, care a organizat lupta de rezistență în zona Munților Apuseni pe care a reușit să o apere, înfrângând repetatele atacuri ale armatei maghiare.
La 14 aprilie 1849, Dieta întrunită la Debrețin a proclamat detronarea împăratului Austriei, iar Lajos Kossuth a fost ales guvernator al Ungariei independente. Ca urmare, armata austriacă a fost trimisă împotriva Ungariei, luptele desfășurându-se și pe teritoriul Transilvaniei. În toiul confruntărilor, 13 generali din armata austriacă au dezertat, înrolându-se în armata revoluționară maghiară care lupta pentru libertatea preconizată de Kossuth, dar împotriva libertății românilor.
Împăratul Austriei a încheiat o alianță cu țarul Rusiei pentru înfrângerea revoluției. La 18 iunie 1849 trupele țariste au intrat în acțiune alături de cele austriece obținând importante victorii. Între numeroșii prizonieri pe care i-a luat s-au aflat și cei 13 generali dezertori, care au fost predați comandamentului austriac.
După înfrângerea revoluției din Țara Românească mai mulți fruntași ai acesteia s-au refugiat în Transilvania, acționând pentru „împăcarea” revoluționarilor români și maghiari în vederea luptei comune împotriva trupelor imperiale austriece și ruse. La 14 iulie 1849, Lajos Kossuth a semnat alături de Nicolae Bălcescu și Cezar Bolliac un „proiect de pacificare”, iar la 10 august a anunțat încetarea luptelor dintre maghiari și români. Era însă prea târziu: peste trei zile, la 13 august, armata maghiară a capitulat în fața armatei ruse, act ce marca înfrângerea revoluției ungare.
După război, Austria a organizat tribunale pentru pedepsirea dezertorilor. Au fost judecați 4 268 ofițeri superiori, între aceștia și cei 13 generali. Cu acordul împăratului Franz Joseph ei au fost judecați de Curtea Marțială, care i-a condamnat la moarte pentru „crima de înaltă trădare”, fiind executați în ziua de 6 octombrie 1849.
Peste 32 de ani, la 6 octombrie 1881, în memoria acestora a fost dezvelit un monument pe locul execuției. În 1995, am participat la o activitate a filialei Arad a Societății de Științe Istorice, prilej cu care am vizitat „Piața 13 Generali” aflată în zona numită Subcetate. În mijlocul acesteia se află un obelisc din granit, ridicat pe o movilă de pământ, la baza căruia sunt amplasate plăci de marmură cu numele celor 13 generali. Am constatat că numai cinci dintre aceștia erau maghiari, ceilalți fiind de alte naționalități (germani, austrieci, croat, sârb, armean). Pentru a oferi o imagine asupra monumentului, un profesor mi-a făcut mai multe fotografii din care se vedea că acesta era mult mai înalt decât mine, pe care le-am postat pe blogul meu.
A trebuit să mă lămuresc în legătură cu o altă statuie, numită a Libertății, ridicată tot în memoria celor 13 generali, pe care UDMR și guvernul Ungariei o cereau instalată în municipiul Arad. Continuându-mi documentarea, am aflat istoria acesteia.
La mijlocul secolului al XIX-lea Imperiul Habsburgic a cunoscut o perioadă de declin, pierzând mai multe războaie și având de făcut față opoziției naționalităților pe care le anexase. După înfrângerea din 1866 în luptele cu Prusia, împăratul Franz Joseph a decis organizarea unor negocieri cu reprezentanții nobilimii maghiare și organizarea imperiului pe baze dualiste. Acordul a fost semnat la 5 februarie 1867, când a luat ființă Austro-Ungaria, prin care ambele state aveau structuri proprii: constituție, parlament, guvern. Comune erau suveranul – împăratul Austriei a devenit regele Ungariei, precum și trei ministere, privind politica externă, armata și economia. Prin acest acord, Transilvania a fost încorporată în Ungaria, fiindu-i anulată autonomia de care beneficiase de-a lungul vremii. Guvernul de la Budapesta a declarat că singura națiune din regat era cea maghiară și a promovat o politică foarte dură împotriva celorlalte naționalități, inclusiv a celei române din Transilvania și Banat.
Reconcilierea ungaro-austriacă a fost dificilă, aristocrația maghiară neacceptând un rol secundar în cadrul imperiului și obligând Curtea de la Viena la numeroase cedări. Între acestea și ridicarea în Arad a unui monument numit statuia Libertății, în memoria celor 13 generali din armata revoluționară ungară, uciși în urma sentinței date de un tribunal austriac. Statuia a fost dezvelită la 6 octombrie 1890, când se împlineau exact 41 de ani de la executarea acestora. O fotografie publicată peste câteva zile în „Vasȧrnapi Ujsȧg” dovedea prezența unei uriașe mulțimi la inaugurarea Statuii Libertății în Arad. Evenimentul s-a înscris în ansamblul manifestărilor marcând așezarea ungurilor în Câmpia Panonică, numite „Milenium”, aflate în derulare, care aveau să atingă punctul culminant în anul 1896. Este semnificativ faptul că pe soclul statuii au fost depuse 1 000 de flori, în semn de omagiu adus Ungariei „milenare”.
Așadar, statuia pe care guvernul Ungariei și UDMR o voiau instalată în municipiul Arad reprezenta, în primul rând, o cinstire adusă „mileniului” și în subsidiar celor 13 generali. După Unirea Transilvaniei (și Banatului) cu România, statuia apărea ca o ofensă la adresa românilor uciși în 1848 – 1849 de armata ungară și a celor supuși unei agresive politici de deznaționalizare de către Ungaria în perioada dualismului (1867 – 1918). Ca urmare, guvernul Ion I.C. Brătianu a decis ca aceasta să fie mutată într-un spațiu închis.
L-am informat pe președintele Ion Iliescu despre memoriile pe care le primeam și despre realitatea istorică. De fiecare dată mi-a spus că și dânsul primea asemenea memorii, dar considera că nu trebuia “dramatizată” situația. Obiectivul fundamental al României era primirea în Uniunea Europeană, dându-mi de înțeles că trebuia să plătim un preț pentru ca Ungaria să voteze favorabil.
Între persoanele care au ținut să discute cu mine, în calitate de consilier de stat, s-a aflat și Cornelia Bodea, renumita cercetătoare a istoriei moderne a românilor, cu care am colaborat de-a lungul anilor și pe care o apreciam foarte mult. Publicase în 1967 o valoroasă carte privind „Lupta românilor pentru unitate națională. 1834 – 1849”, care mi-a fost de mare folos pentru cursul „Probleme fundamentale ale istoriei României”, iar în 1982 i-au apărut două volume, urmate de al treilea tipărit în 1998, intitulate „1848 la români”, însumând peste 3 000 pagini de documente, o bună parte privind revoluția din Transilvania. Știam că se născuse în localitatea Dud de lângă Arad, astfel că avea și o percepție personală privind Statuia Libertății.
Am stabilit împreună să ne întâlnim și să discutăm în biroul meu de la Cotroceni. A venit în ziua de 26 mai 2003 cu mai multe ziare scoase de pe internet în limba maghiară din România și din Ungaria, dar și în engleză din SUA, Australia și Marea Britanie editate de diaspora maghiară. Era extrem de agitată, apreciind că oficialitățile, și în primul rând președintele României, trebuie să reacționeze, să nu admită “profanarea” teritoriului României cu un „simbol al Ungariei Mari”. Venise cu un memoriu pe care eu să-l prezint președintelui.
I-am spus că ar fi mai bine să aibă dânsa o discuție cu președintele Ion Iliescu și a fost de acord. Am dat telefon la cabinet, am anunțat că la mine se află domnișoara academician Cornelia Bodea și îl rog pe președinte să ne primească pentru câteva minute. Iliescu a fost de acord, iar discuția a fost mai mult un monolog, susținut de Cornelia Bodea, care a prezentat, timp de aproape o oră, argumente de ordin istoric, politic şi național.
A analizat pe larg relațiile româno-maghiare de-a lungul timpului, cu referiri la istoriografia maghiară care susține că românii au venit din sudul Dunării în secolul XII în Transilvania, care era deja locuită de maghiari, a evidențiat faptul că prin Unio Trium Nationum românii au fost excluși din rândul națiunilor transilvane, deși ei erau – chiar potrivit statisticilor ungare – cei mai numeroși locuitori ai acesteia. A relatat pe larg evenimentele din 1848 – 1849, începând cu programul revoluției conduse de Kossuth, care prevedea anexarea Transilvaniei la Ungaria, insistând că hotărârea Dietei de la Cluj, nu a fost doar un act politic și juridic, ci și un argument ca armata revoluționară maghiară șă intervină în forță, ucigând zeci de mii de români. A evocat crimele bestiale comise împotriva românilor de armata revoluționară maghiară în care s-au înrolat voluntar cei 13 generali, la eroismul românilor conduși de Avram Iancu care luptau pentru drepturile lor naționale.
După acest excurs istoric a conchis că prin cererea UDMR și a guvernului Ungariei pentru instalarea statuii la Arad se urmărea omagierea unor generali, care au luptat în armata revoluționară maghiară pentru refacerea Ungariei milenare, adică pentru anexarea Transilvaniei la Ungaria. Statuia exprima idealul maghiarilor, adică Ungaria Mare.
Apoi a prezentat date concrete privind politica antiromânească promovată UDMR în județele Harghita, Covasna și Mureș, subliniind că această organizație contesta articolul 1 din Constituție, care prevedea: „România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil.” Ca urmare, desfășura o vie propaganda privind enclavizarea României și înființarea ținutului secuiesc, ca entitate statală, cu personalitate juridică, având președinte, parlament și guvern proprii. Cornelia Bodea s-a declarant îngrijorată de faptul că guvernele de după 1989 au făcut concesii după concesii UDMR și Ungariei, doar pentru a obține sprijinul electoral al UDMR. A insistat ca președintele să intervină pentru a împiedica instalarea unui simbol al Ungariei Mari pe teritoriul României.
Ion Iliescu a ascultat-o cu interes, a notat câteva date concrete și a încheiat mulțumind pentru această prezentare extrem de argumentată.
Am revenit în biroul meu, pentru a comenta poziția președintelui. Cornelia Bodea a apreciat faptul că Iliescu a primit-o și a ascultat cu atenție, dar faptul că nu a promis să intervină pentru a pune capăt politicii UDMR și a Ungariei față de integritatea teritorială a României îi producea îngrijorare. Eu am încurajat-o, spunându-i că președintele nu va accepta realizarea pretențiilor UDMR și ale Budapestei.
După plecarea Corneliei Bodea am dorit să aflu opinia președintelui. Mi-a spus că era impresionat de cunoștințele și pasiunea cu care doamna academician și-a susținut punctul de vedere, dar că îngrijorarea sa era exagerată. Dânsul a jurat că va apăra integritatea teritorială a României și nu va accepta enclavizarea acesteia. Pe de altă parte, nu trebuie să avem opoziții interne față de aderarea României la UE, și era necesar să obținem susținerea UDMR pentru realizarea acestui obiectiv esențial. De asemenea, aveam nevoie de votul pozitiv al Ungariei pentru realizarea dezideratului fundamental pentru țara noastră – aderarea la NATO și la Uniunea Europeană.
Peste câteva zile m-am întâlnit cu Răzvan Theodorescu, ministrul culturii, cu care am fost coleg la Facultatea de Istorie, dânsul fiind cu doi ani mai mare decât mine. I-am vorbit despre discuția cu Cornelia Bodea. Mi-a spus că a venit și la dânsul, a ascultat-o și a asigurat-o că nu trebuie să-și facă griji.
Campania UDMR a continuat cu și mai mare intensitate pe tot parcursul anului 2003 și începutul lui 2004. Pentru a “calma situația”, ministrul Răzvan Theodorescu, a făcut o vizită la Budapesta, după care a declarat că s-a ajuns la o înțelegere: guvernul României va aproba instalarea statuii Libertății la Arad, iar guvernul Ungariei va vota pentru aderarea României la Uniunea Europeană.
Pe această bază, la 4 martie 2004, guvernul Adrian Năstase a adoptat hotărârea privind amplasare statuii Libertății în Arad. S-a găsit o formulă care să atenueze impactul asupra opiniei publice din România și anume amenajarea unui “Parc al Reconcilierii” unde, alături de statuia Ungariei, să fie și un simbol românesc. Inaugurarea oficială a avut loc în ziua de 25 aprilie 2004 în prezența miniștrilor culturii din cele două țări, Péter Medgyessy și Răzvan Theodorescu, care au rostit cuvântări despre semnificația momentului, prietenia româno-maghiară etc. Discursurile au fost bruiate de vociferările mai multor protestatari veniți la fața locului.
Răspunzând a doua zi, 26 aprilie 2004, unei interpelări adresate în Senatul României, Răzvan Theodorescu declara: “Ieri, duminică, 25 aprilie 2004, a avut loc la Arad un moment istoric și am fost mândru ca parlamentar și ca membru al Executivului României, de a fi alături de colegi din toate partidele democratice și în special, în chip firesc, de colegii noștri de la UDMR”, precizând că la festivitate au participat peste 3 000 de români, care “au fost huiduiți de 25 de marginali”.
A afirmat că monumentul de la Arad era ridicat în memoria unor “generali ai unei armate revoluționare, recunoscute pe plan european”. Din motive politice, ministrul nu a menționat că acea “armată revoluționară” lupta pe pământ românesc pentru refacerea “Ungariei milenare”, care să cuprindă și Transilvania, și împotriva revoluționarilor români, care cereau “recunoașterea națiunii române”. Nu a avut în vedere nici un gest de „reconciliere” din partea ministrului Ungariei, căruia să-i fi sugerat să ceară scuze și să exprime regrete pentru uciderea românilor de către armata revoluționară „recunoscută pe plan european”.
Am fost în vara anului 2006 la Arad și am constatat că statuia Libertății este o adevărată și impresionantă opera de artă. Nu sugera pietatea pentru cei jertfiți în 1849, ci vigoarea și speranța. Figura dominantă era a unei femei care simboliza „Patria”, înaltă de 3,30 metri, ținând în mâna dreaptă o coroană cu frunze de laur și stejar, iar în mâna stângă sabia medievală a primilor regi maghiari. Cei 13 generali erau mai puțin vizibili, basoreliefurile din bronz reprezentându-i pe fiecare în parte fiind plasate la baza monumentului.
În partea română a Parcului Reconcilierii erau schele, sugerând un arc de triumf, acoperite cu o pânză albă pe care erau desenate figurile unor revoluționari români de la 1848- 1849. Am revenit după câțiva ani, când sculptorul Ion Bulborea realizase un Arc de Triumf din travertin, pe care sunt încastrate câteva grupuri statuare din bronz, reprezentând revoluționari români, dar și pe Lajos Kosuth alături de Nicolae Bălcescu și Avram Iancu.
Pe soclul Statuii Libertății erau mai multe coroane, cu flori înfășurate în drapelul Ungariei, în timp ce la Arcul de Triumf nu am văzut nici măcar o floare.
*
Pe acest blog am prezentat politica guvernanților de după 1989 care, pentru aderarea României la Uniunea Europeană și la NATO, au făcut mari concesii Ungariei și UDMR. Acestea au afectat baza materială și spirituală a României. Liderii politici români nu au știut, dar mai curând nu și-au propus, să susțină interesele țării în fruntea cărora se aflau. Nu au dorit să învețe din lecțiile înaintașilor, nu i-au sprijinit pe cei care care au acționat pentru drepturile și demnitatea românilor.
Nu au înțeles că discutând primirea în NATO și UE cu reprezentanții unor țări cu regimuri democratice, aceștia apreciau pe cei care veneau cu idei proprii, pe care știau să le susțină, ca astfel să se ajungă la o concluzie reciproc acceptabilă. Adică la un punct de vedere comun, rezultat în urma unor negocieri serioase, profesioniste. Știu că occidentalii manifestă, chiar dacă nu o spun direct, dispreț pentru cei care acceptă tot ce li se propune sau li se cere, pentru că nu au siguranța că vor îndeplini angajamentele pe care și le asumau. Ca urmare, pus României condiții și au stabilit jaloane de control pe parcurs, pentru a verifica dacă guvernanții se țin de cuvânt, Și-au rezervat dreptul de a monitoriza justiția – în lupta împotriva corupției, și de a verifica fermitatea granițelor – pentru a bara intrarea ilegală a emigranților.
Liderii politici de la București ar fi avut argumente solide în desfășurare unor negocieri demne și profesioniste, prezentând date concrete privind avantajele pentru NATO și pentru UE ale aderării României: o țară mare, cu uriașe resurse minerale, cu un teren agricol de 12 milioane de ha, cu pământ roditor, cu o forță de muncă de 14 milioane de oameni, cu valori științifice și culturale importante, cu o poziție geo strategică esențială pentru Europa și nu numai.
Din nefericire pentru poporul roman guvernanții au preferat să asculte și să execute, făcând abstracție de faptul că statele care formulau pretenții pe seama României aveau propriile lor interese, pe care le-au și obținut prin promovarea în funcții de conducere a unor persoane ușor de manevrat, privatizări oneroase, distrugerea industriei naționale, inclusiv a celei de armament, desființarea armatei, impunerea unor măsuri străine de spiritul poporului român etc.
Din acest punct de vedere, este de admirat politica liderilor de la Budapesta care, deși se află în fruntea unei țări mici și cu resurse naturale limitate, au știut să negocieze cu demnitate, să promoveze interesele propriului popor și să câștige. Au obținut ce au dorit din partea guvernelor României, determinându-le să abandoneze arhivele Transilvaniei, să renunțe la Fundația Gojdu prin desconsiderarea testamentului acestui patriot român, să accepte și să susțină instalarea la Arad a statuii Libertății simbolul Ungariei Mari.
If you enjoyed this article, please consider sharing it!
Ioan Scurtu
