Vizita lui Stamboliiski în Romania (ianuarie 1921)

La 14/27 august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei. Vestea intrării în război a fost primită cu entuziasm de români, care erau convinşi că foarte curând îşi vor realiza idealul naţional: unirea Transilvaniei cu patria mamă. Militarii se îndreptau spre front cântând, iar populaţia îi ovaţiona şi le oferea flori.

{mosimage}Dar, la 17/30 august, Germania şi la 19 august/1 septembrie Bulgaria şi Turcia au declarat război României. La 26 august trupele germane, bulgare şi turceşti au deschis frontul în Dobrogea. Bătălia de la Turtucaia (19/24 august 1916) s-a încheiat cu o grea înfrângere pentru România: peste 6.000 de ostaşi morţi şi răniţi, 28.000 luaţi prizonieri, dintre care 480 ofiţeri. I.G. Duca avea să aprecieze: „Turtucaia a avut două consecinţe dezastruoase pentru noi: una morală şi una materială. Cea morală: abia pornisem atât de bine, trecusem fără greutate Carpaţii, ne vedeam înaintând spre inima Ardealului, şi iată deodată bătuţi la sud de bulgari şi ameninţaţi de invazia lor în Dobrogea. Înfrângerea era aşa de răsunătoare, încât nu numai că anula toate succesele – netăgăduitele succese de la nord – dar arunca de la început un fel de val de discredit asupra întregii noastre intrări în acţiune. Neajunsurile trebuia repede să le resimţim în armată, iar populaţia civilă şi în afară”[1]. Acelaşi I.G. Duca sesizase că în rândul românilor „dezilizia era mare, unii, obişnuiţi cu succesele uşoare ale campaniei din Bulgariei, concepeau cu greu ideea unei înfrângeri imediate şi mai cu seamă a unei înfrângeri provocate de bulgari pe care ne obişnuisem a-i dispreţui”.[2]

Campania militară din 1916 s-a încheiat cu ocuparea Dobrogei, Munteniei şi Olteniei de către trupele germane, austro-ungare, bulgare şi turceşti. Dintre ocupanţi, cel mai brutal s-au comportat bulgarii. O anchetă desfăşurată la sfârşitul războiului, făcută de reprezentanţi ai Antantei, a stabilit că numai în judeţul Tulcea, aflat sub administraţie bulgară, s-au înregistrat „365 cazuri de siluiri, 300 cazuri de schingiuiri şi omoruri, tot atâtea cazuri de împuşcaţi, 205 torturaţi spre a fi jefuiţi, 112 morţi în bătaie, 1.484 români din Tulcea deportaţi în Bulgaria, din care peste 500 nu s-au mai întors”[3].

Anul 1918 a marcat încheierea primului război mondial prin înfrângerea Puterilor Centrale, inclusiv a Bulgariei, care a capitulat la 16/29 septembrie. Ca urmare a înfrângerii, Bulgaria a cunoscut o evoluţie dramatică. Regele Ferdinand a fost nevoit să abdice la 3 octombrie 1918, în favoarea fiului său Boris. S-a format un guvern de stânga radicală, condus de Aleksander Stamboliiski, preşedintele Uniunii Agrare.

La rândul său, România a trăit momente de glorie: după unirea Basarabiei la 27 martie, a urmat unirea Bucovinei (28 noiembrie) şi a Transilvaniei (1 decembrie), realizându-se astfel statul naţional unitar.

La Conferinţa păcii de la Paris (ianuarie 1919 – octombrie 1920), România s-a aflat în tabăra învingătorilor, iar Bulgaria în cea a învinşilor. Prin tratatul de pace din 27 noiembrie 1919, semnat la Neuilly-sur-Seine, Bulgaria pierdea teritorii, în favoarea Greciei şi Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor; graniţa româno-bulgară rămânea cea stabilită prin pacea de la Bucureşti din 1913. De asemenea, Bulgaria era obligată să plătească despăgubiri de război (reparaţii) foştilor inamici, între care şi România.

După semnarea tratatului de pace, România şi Bulgaria au stabilit relaţii diplomatice. Premierul Stamboliiski a acţionat în direcţia dezvoltării legăturilor Bulgariei cu statele vecine şi cu cele occidentale, urmărind să şteargă din inima bulgarilor gustul amar al înfrângerii. În acest spirit, în zilele de 9 – 13 ianuarie 1921, primul ministru Aleksander Stamboliiski a efectuat o vizită oficială în România.

Pe lângă o acţiune de imagine Stamboliiski a urmărit alte două obiective: 1) strângerea legăturilor cu Partidul Ţărănesc din România în perspectiva constituirii unei Internaţionale Verzi şi 2) sondarea posibilităţii de realizarea a unei uniuni dinastice, prin căsătoria regelui Bulgariei cu una dintre fiicele regelui Ferdinand şi reginei Mariei.

Presa din România a fost rezervată în relatarea acestei vizite, iar tonul era mai curând ostil. Excepţie făceau câteva gazete, şi în special „Ţara nouă”, organ al Partidului Ţărănesc, care a salutat vizita lui Stamboliiski, apreciind că aceasta va contribui la ameliorarea relaţiilor dintre România şi Bulgaria, la dezvoltarea relaţiilor între cele două state vecine.

{mosimage}Aleksander Stamboliiski i-a primit la hotelul Athenée Palace din Bucureşti pe ziariştii români, cărora le-a acordat un interviu, în care a elogiat sprijinul acordat de români patrioţilor bulgari şi apreciat: „Fără ajutorul şi ospitalitatea României pe pământul căreia s-au constituit primele organizaţii bulgare şi s-au imprimat cărţile de propagandă bulgară, noi am fi pierdut amintirea istoriei noastre”[4]. Referindu-se la evenimentele din Bulgaria, de după primul război mondial, primul-ministru a afirmat că victoria Antantei „a desrobit poporul bulgar de un suveran rău, de regimul despotic al guvernanţilor săi şi de tirania germană”[5]. El a precizat că prin reformele iniţiate de guvernul său se urmăreau „două scopuri: 1) egalitatea socială şi 2) mulţumirea materială şi morală a maselor spre a forma astfel cel mai puternic zid împotriva bolşevismului cotropitor”[6].

{mosimage}După discuţiile avute la Bucureşti cu generalul Alexandru Averescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, şi cu Take Ionescu, ministrul de Externe, Stamboliiski s-a deplasat la Sinaia, la invitaţia regelui Ferdinand şi a reginei Maria. În ziua de 11 ianuarie, regina scria în însemnările sale zilnice: „Înainte de prânz am vorbit cu Averescu, care a venit cu premierul bulgar; acesta face un tur prin Europa să încerce să obţină încrederea diferitelor ţări. Stamboliiski este un patriot înflăcărat şi atât de sincer în dorinţa lui de a-şi reface ţara, încât oriunde se duce face impresie. Un om de o extraordinară energie, {mosimage}ţăran de origine, care are doar manierele strict necesare pentru a fi acceptat într-un salon. Are o figură ciudată, cu ochii mici, arzători sub o frunte înaltă. Masiv, solid şi spătos, îi simţi imediat forţa, dar nu are o faţă plăcută. Nu vorbeşte nici o limbă în afară de cea maternă şi vorbeşte prin intermediul unui translatoare, domnişoara Stanciov, fiica unui prieten al ţarului Ferdinand. Cum se schimbă timpurile! A venit cu încă patru bulgari. Mişu şi Take Ionescu au fost şi ei la dejun”[7].

Prezent la această întâlnire, ministrul de Interne Constantin Argetoianu a oferit o imagine extrem de negativă a primului ministru bulgar: „Stamboliiski era o namilă de om, unsuros, cu părul vâlvoi, cu labe de urangutang, cu unghii negre, îmbrăcat în haine de confecţii infecte (o redingotă neagră uzată şi pantaloni prea scurţi). O aparenţă mai bestială, rar se poate vedea”[8]. În schimb, lui Argetoianu i-a făcut o excelentă impresie secretara primului ministru bulgar: „Blondă, zveltă, elegantă, frumoasă, d-ra Stanciov era fiica fostului ministru al Bulgariei la Paris, iar mamă-sa era născută de Grenauld (contele de Grenauld, tatăl, fusese ani îndelungaţi mareşalul Curţii Regelui Ferdinand). Familia sărăcise, şi d-ra Stanciov, fină şi cultivată, fusese silită să primească postul pe care-l ocupa, ca să-şi câştige o pâine”[9].

Stamboliiski vorbea în limba bulgară, d-ra Stanciov traducea în franceză, iar Nicolae Mişu din franceză în română. În relatarea lui Argetoianu, era „un spectacol” să-l priveşti pe Stamboliiski: „Regele [Ferdinand] da din cap, regina nu-l pierdea din ochi, noi toţi petreceam ca la Moşi – iar d-ra Stanciov schimba feţe-feţe”[10].

Momentul când Stamboliiski a făcut propunerea ca regele Bulgariei să ia în căsătorie pe principesa Mariora (Mignon) este redat astfel de regina Maria în însemnările sale zilnice: „Ce m-a făcut şi mai mult să zâmbesc a fost că Stamboliiski, care stătea lângă mine, cu Mişu interpret alături de el (Mişu vorbeşte orice limbă de sub soare), o avea pe Mignon în faţa lui. Întreaga lui dorinţă este acum să aranjeze o căsătorie între Mignon şi regele său, aşa că a ţinut-o pe Mignon sub privire atentă şi gravă; ea, care ştia totul despre proiectul bulgar, i-a răspuns cu zâmbete”[11].

Constantin Argetoianu descrie în tuşe extrem de groase aceeaşi scenă: „La un moment dat, pe când rumega, namila a scârţâit din scaun, s-a întors spre regina Maria şi a spus ceva”. După o anumită ezitare, Nicolae Mişu a spus în franceză: „Excelenţa Sa o admiră foarte mult pe prinţesa Mignon şi vă felicită pe Majestatea Voastră pentru că are un asemenea copil”. Regina a răspuns politicos, tot în franceză: „El este foarte gentil, foarte gentil”[12]. După dejun, Mişu i-ar fi spus lui Argetoianu versiunea exactă a cuvintelor rostite de primul ministru bulgar: „Mă! Ia întreabă pe babă (asta era regina) dacă vrea să dea pe umflată (asta era Mignon) de nevastă regelui nostru … Îmi place, ai ce cuprinde în palme!”[13]

Nu mai puţin îngroşată este imaginea oferită de Argetoianu despre modul cum s-a comportat premierul bulgar în timpul dejunului: „Mânca cu degetele, băga cuţitul în gură, îşi apuca furculiţa cu pumnul încleştat, ca un pumnal. Nu vorbea decât bulgăreşte, nu pricepea nici o boacă din  altă limbă, şi deşi se aşeza numai pe o bucă trosneau scaunele sub el”. Vorbea „cu gura plină, din care îi mai cădeau şi bucăţi din măcinişul măselelor şi îi mai curgea şi sos de pătlăgele pe bărbie”[14].

Este greu de presupus că această imagine este reală. Mai curând se poate afirma că „boierul de sânge” Constantin Argetoianu manifesta un dispreţ total faţă de cei proveniţi din clasele de jos. Pentru el, ca şi pentru alţi oameni politici cu „sânge albastru” era inacceptabil ca un învăţător să acceadă într-o funcţie înaltă, să nu ştie limbi străine şi să nu fie la ultima modă şi să nu aibă cele mai rafinate maniere. O reacţie similară a avut Alexandru Marghiloman (fost coleg de partid cu Argetoianu), la aflarea veştii că învăţătorul Ion Mihalache a fost numit ministrul Agriculturii şi Domeniilor în decembrie 1919. Întrebat ce părere are despre acest ministru, Marghiloman a răspuns că probabil Mihalche „ştie să şi mănânce”, adică să utilizeze furculiţa şi cuţitul[15].

Argetoianu nu a relatat nimic despre conţinutul discuţiilor politice, mulţumindu-se să ofere un tablou grotesc asupra primului-ministru bulgar. Pe de altă parte, regina Maria a consemnat conversaţia pe care a avut-o cu Stamboliiski, exprimându-şi admiraţia pentru patriotismul său. Regina a notat că, după masă, Stamboliiski a dorit să vorbească în mod special cu ea, declarându-i că „mă consideră de importanţă în ţară şi mi-a făcut complimente deosebite şi foarte directe pentru tot ce am înfăptuit pentru România; m-a numit unul dintre cei mai importanţi oameni de stat din România, dacă nu chiar cel mai însemnat. M-a rugat să devin prietena ţării sale, să devin prietena regelui lui, să-l susţin când va veni momentul; dorinţa lor este de a obţine o trecere ceva mai liberă spre Marea Egee. Am fost aproape redusă la tăcere fiind atacată atât de direct, şi i-am răspuns că eu consider că ţările noastre trebuie să trăiască în condiţii paşnice, că doresc pacea şi buna înţelegere, că am atât simpatie cât şi milă pentru singuraticul şi tânărul rege că simt o reală admiraţie pentru el, care şi-a asumat imensa sarcină de a reface ţara în condiţii îngrozitor de grele. A surâs, un surâs fugar, aproape dureros. El nu are maniere şi o simte, nu are altceva în afara imensei dorinţe de a-şi ajuta ţară. Niciodată nu se uită cu adevărat la cineva, întrucât ochii lui sunt extraordinar de umbriţi de frunte, în plus, este înflăcărat şi fără astâmpăr, nefiind în largul său, dorind însă să-şi folosească fiecare ceas, fiecare clipă pentru ţara lui. Nu trezeşte simpatie, dar eu îl înţeleg, pentru extraordinarul său patriotism şi putere de muncă, şi i-am spus că adevăraţii muncitori pasionaţi îşi vor găsi întotdeauna puncte de legătură, deoarece în mod inevitabil îşi inspiră respect unul altuia. El mi-a zâmbit din nou, acelaşi zâmbet fugar şi aproape dureros”[16].

Pentru C. Argetoianu întâlnirea de la Sinaia a fost mai mult decât dezagreabilă; regina Maria s-a dovedit înţelegătoare faţă de oaspetele său, a căutat să-l încurajeze în efortul pe care-l făcea pentru a asigura ţării sale un statut mai convenabil pe arena vieţii politice internaţionale.

În timpul vizitei în România, Stamboliiski a avut, în Bucureşti, o amplă discuţie cu Ion Mihalache şi Virgil Madgearu, liderii Partidului Ţărănesc. Ei au vorbit despre posibilitatea unei colaborări între cele două partide agrariene şi înfiinţarea unei Internaţionale Verzi. Această întâlnire a generat ulterior vii discuţii. Ziarul „Echo de Bulgarie” a publicat un articol în care cita un discurs pe care l-ar fi rostit Stamboliiski la întoarcerea în ţara sa: „În privinţa Dobrogei ne-am înţeles foarte bine cu ţărăniştii români. Ei au declarat sincer dinaintea noastră că ar renunţa la Dobrogea ei întâi, dacă ar veni la putere”[17]. Pe această bază, presa şi liderii politici ostili Partidului Ţărănesc au declanşat un val de atacuri împotriva lui Ion Mihalche şi a partidului său. Pe acest fond, ziarul „Îndreptarea”, aparţinând Partidului Poporului, scria cu nedisimulată ironie: „Degeaba duceţi campanie în contra d-lui Mihalache pe chestia Stamboliiski, de geaba calomniaţi pe acest distins bărbat de stat fiindcă a cedat bulgarilor Dobrogea. Da, a cedat-o – aşa spune „Echo de Bulgarie” – dar a cedat-o condiţionat: dacă vine la putere. Ori, domnul Mihalache este atât de inteligent încât ştie că în viaţa sa va putea sta pe orice bancă, afară de cea ministerială! Deci, când a spus d-lui Stamboliiski că numai atunci cedează Dobrogea dacă vine la putere, de fapt nu s-a angajat la nimic”[18].

Acelaşi ziar dezvăluia şi o altă situaţie petrecută în timpul vizitei lui Stamboliiski în România: „O zi după întrevederea Mihalche – Stamboliiski, la Athenée Palace soseşte o maşină din care coboară doi domni, care întreabă la ce cameră stă primul ministru bulgar. Primul spune că e deputat ţărănist, al doilea secretarul său, şi vrea să vorbească cu d. Stamboliiski pentru a lămuri unele lucruri după discuţia cu d. Mihalache.

Timp de trei sferturi de oră <deputatul ţărănist> a vorbit despre politica externă a României şi Bulgariei. Apoi a spus că <Ţara nouă> este într-o grea situaţie materială şi pentru a ajunge la putere – în vederea realizării punctului din programul Partidului Ţărănesc privind cedarea Cadrilaterului – trebuie să desfăşoare o campanie susţinută care cere bani.

Pentru cimentarea păcii între Bulgaria şi România, Partidul Ţărănesc este gata să cedeze Cadrilaterul.

Atunci Stamboliiski a scos din buzunar 20.000 lei şi le-a dat <deputatului ţărănist> împreună cu o scrisoare de bancă de subvenţie de 20.000 lei lunar”[19].

Nu ştim dacă această întâlnire a avut loc şi dacă farsa a reuşit – imaginaţia ziariştilor este întotdeauna extrem de bogată. Dar a susţine că primul-ministru bulgar avea la el o sumă atât de importantă în lei, pe care să o ofere unor parlamentari români, este mai curând o fantezie a lucrătorilor din presă.

În faţa campaniei dezlănţuită împotriva Partidului Ţărănesc şi a liderilor săi, ziarul „Ţara nouă” a publicat, la 23 ianuarie 1921, o replică: „Suntem convinşi că ziarul de care vorbim [„L’Echo de Bulgarie”] atribuie d-lui Stamboliiski declaraţiuni pe care e imposibil ca şeful guvernului bulgar să le fi făcut. D-sa e un bărbat prea serios pentru a se face purtătorul unei asemenea fantezii. E inutil să spunem că nici un român n-a putut vorbi astfel d-lui Stamboliiski despre Dobrogea românească şi pe veci românească. În convorbirea pe care premierul bulgar a avut-o cu d-nii Mihalache şi Madgearu, nici n-a fost măcar vorba de Dobrogea”[20].

În speranţa că se va pune capăt acestei campanii, Ion Mihalche a transmis presei următoarea telegramă: „Desmint categoric că în convorbirile cu d-l Stamboliiski ar fi fost vorba de Dobrogea sau de Cadrilater”[21]. La rândul său, Virgil Madgearu a adresat ziarului „Adevărul” o scrisoare în care preciza că în timpul discuţiilor nu a fost abordată problema Dobrogei: „Dimpotrivă, dl. Stamboliiski, vorbind cu noi, a accentuat că între România şi Bulgaria nu există nici un măr de discordie şi a stăruit că democraţia bulgară simte nevoia unor raporturi prieteneşti cu România”[22].

La 9 februarie 1921, „Ţara nouă” îşi informa cititorii că Legaţia Bulgariei în Franţa a fost împuternicită să dezmintă zvonurile cu privire la „angajamentele” lui Ion Mihalache luate faţă de Stamboliiski în privinţa Dobrogei: „Primul ministru bulgar n-a rostit niciodată atari cuvinte şi aceste afirmaţiuni nu corespund nicidecum adevărului”[23].

Campania dezlănţuită de o bună parte din presa română, în legătură cu angajamentul liderilor ţărănişti de a ceda Bulgariei Cadrilaterul, era lipsită de orice temei. În programul Partidului Ţărănesc nu numai că nu figura cedarea Cadrilaterului, dar acest partid se pronunţa categoric pentru apărarea integrităţii teritoriale a României. De altfel, Ion Mihalache fusese decorat de regele Ferdinand cu ordinul Mihai Viteazul pentru participarea sa la războiul pentru unitatea naţională din 1916 – 1919.

Realitatea este că, în disputele politice interne, partidele politice din România au depăşit adesea măsura, nerealizând că există anumite teme care nu trebuie să constituie obiect de confruntare, la loc de frunte aflându-se integritatea teritorială a statului naţional unitar. Orbiţi de patimi politice, unii ziarişti şi oameni politici au contribuit, prin campania dezlănţuită împotriva Partidului Ţărănesc, la începutul anului 1921, la acreditarea, pe plan internaţional, mai ales în Bulgaria şi în Franţa, a ideii că în România ar exista un partid care era gata să vândă o parte din teritoriul naţional. Această campanie a încurajat pe unii etnici bulgari din România să promoveze o politică revizionistă. Într-un document din 23 februarie 1921, întocmit de organele de ordine, se arăta că mai mulţi învăţători bulgari din judeţul Constanţa răspândeau prin sate ziarul „L’Echo de Bulgarie” , în care apăruse „angajamentul” lui Mihalache de a ceda Cadrilaterul[24]. O altă notă, din 8 octombrie 1921, menţiona că doi bulgari de cetăţenie română, domiciliaţi în Cavarna, făceau propagandă ostilă României, cerând alipirea Dobrogei la România[25].

Campania desfăşurată împotriva Partidului Ţărănesc a avut şi un rezultat practic: liderii acestui partid au declinat invitaţia de a participa la Congresul Uniunii Agrare din Bulgaria[26], prilej cu care Stamboliiski ar fi dorit să pună bazele Internaţionalei Verzi[27].

Din perspectivă istorică, vizita premierului Aleksander Stamboliiski în România s-a înscris pe linia eforturilor depuse de guvernul bulgar vizând ameliorarea statutului internaţional al ţării sale după înfrângerea suferită în primul război mondial şi semnarea Tratatului de pace de la Neuilly-sur-Seine. Rezultatele au fost minime datorită, în principal, faptului că liderii politici români, ca şi o bună parte a opiniei publice nu puteau uita înfrângerea de la Turtucaia şi nici comportarea militarilor bulgari în teritoriul ocupat, cu deosebire în Dobrogea. Pe de altă parte, măsurile luate de guvernul agrarian erau privite cu ostilitate de principalele partide politice din România, astfel că nici Aleksander Stamboliiski, preşedintele Consiliului de Miniştri, nu putea fi privit altfel. Din acest punct de vedere, descrierea lăsată de C. Argetoianu este mai mult decât semnificativă.