„Ziua cea mai mare a neamului românesc”

Astfel numea Eugen Lovinescu ziua de 1 Decmbrie 1918, când s-a realizat Marea Unire. Acest act istoric a fost rodul multor ani de lupte şi jertfe, al unei credinţe neclintite în dreptatea neamului românesc, care trebuia să aibă propriul său stat, în care să trăiască, să muncească, să creeze şi să-şi împlinească aspiraţiile.

         Marea Unire s-a realizat la sfârşitul Primului Război Mondial, izbucnit în iulie 1914. Dupǎ doi ani de neutralitate, România a semnat o Convenţie politicǎ  şi o Convenţie militarǎ cu Antanta (Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia) la 4/17 august 1916, prin care cele patru mari puteri recunoşteau dreptul ţării noastre de a-şi anexa teritoriile locuite de români din Austro-Ungaria, adicǎ Transilvania, Banatul Crişana, Maramureşul şi Bucovina. De asemenea, promiteau ajutor şi cooperare militarǎ împotriva inamicului comun.

Consiliul de Coroanǎ, întrunit în Bucureşti la 14 august 1916 (stil vechi),  a hotǎrât intrarea României în rǎzboi alǎturi de Antanta. Ion I. C. Brǎtianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, avea  sǎ precizeze: “Noi nu am intrat în rǎzboi ca nişte solicitatori nepoftiţi. Noi am intrat în rǎzboi ca nişte aliaţi ceruţi”. În Proclamaţia cǎtre ţarǎ, semnatǎ de regele Ferdinand, se aprecia: “Astǎzi ne este dat nouǎ sǎ întregim opera lor [a înaintaşilor], închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfǎptuit numai pentru o clipǎ, unirea românilor de pe cele douǎ pǎrţi ale Carpaţilor”. La rândul sǎu, N. Iorga scria: “Am intrat în acest rǎzboi cu hotǎrârea de a da tot ce avem în acest moment pentru a cǎpǎta dreptul nostru întreg. Pentru atât, şi pentru mai mult, nu”.

Armata română şi-a adus propria-i contribuţie la măcinarea forţelor militare ale Puterilor Centrale, memorabile fiind marile bătălii din vara anului 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

 1918 a intrat în istorie ca

 Anul Marii Uniri.

 Deciziile de Unire au fost rodul unor adunări reprezentative – cele mai largi şi democratice din Europa acelor vremi.

 La 27 martie,  la Chişinǎu, a fost adoptatǎ urmǎtoarea Declaraţie.

 În numele poporului Basarabiei, Sfatul  Ţǎrii declarǎ:

Republica Democraticǎ Moldoveneascǎ (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunǎre, Marea Neagrǎ şi vechile graniţe cu Austria,

ruptǎ de Rusia acum o sutǎ şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove,

în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului cǎ noroadele singure sǎ-şi hotǎrascǎ soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.

În ziua de 28 noiembrie, a fost votat  la Cernǎuţi  documentul care prevedea:

Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţǎrii şi fiind învestiţi singuri cu puterea legiuitoare,

 În numele suveranitǎţii naţionale,

 Hotǎrâm:

Unirea necondiţionatǎ şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare pânǎ la Ceremuş, Colacin, şi Nistru, cu Regatul României.

Douǎ zile mai târziu, era adoptatǎ Rezoluţia care începea cu aceste cuvinte: :
         Adunarea Naţionalǎ a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungureascǎ, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptǎţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918 decreteazǎ unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România.

Subliniind semnificaţia istoricǎ a Marii Uniri, N. Iorga scria: “De aceea e nezguduitǎ fapta Unirii pentru cǎ toţi au voit-o, şi mai ales acei care, din neam în neam, au muncit şi au suferit pentru cǎ erau români şi pentru a rǎmânea români”.

Eugen Lovinescu, în articolul menţionat, aprecia: „Generaţia de astăzi şi-a făcut datoria”, ducând la îndeplinire visul lui Mihai Viteazul, a cărui idee „a trăit vie trei suite de ani în toate piepturile româneşti”.

Parafrazându-l pe Eminescu ne putem întreba în anul de graţie 2016:

 „Au prezentul nu ni-i mare?”

Din păcate, răspunsul este negativ. Au apărut indivizi – unii chiar istorici, precum Lucian Boia  – care contestă legitimitatea actelor de Unire din 1918, prezentându-le ca fiind rodul unor intelectuali, care au speculat contextul istoric, în timp ce marea masă a românilor, ţărani inculţi (troglodiţi) nu avea habar de ceea ce se petrecea la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia. Sunt şi alţii – mai rafinaţi,  precum Neagu Djuvara – care consideră că 1 decembrie nu ar trebui să fie Ziua Naţională a României, pentru că e  iarnă, frig şi greu de sărbătorit. În fond, asemenea alegaţii se înscriu în acelaşi program de contestare a acestui mare eveniment istoric.

Nici oficialii nu se dezmint. După ce au distrus economia naţională, au vândut pe nimic bogăţiile solului şi subsolului (în schimbul unor comisioane uriaşe primite de ei), au bulversat învăţământul şi cultura, au închis zeci de spitale şi mii de şcoli se lansează în campania electorală cu lozinci prin care vor să sugereze că „le pasă” de România.

Afişele partidelor politice sunt pline de lozinci precum: „Luptă pentru România”; „România înainte”; „Îndrăzneşte să crezi în România” etc etc. S-au lansat şi „10 principii”, difuzate sub sloganul „România 100”, în care  cetăţenilor li se propune o Românie fără corupţie, o guvernare cu bun simţ, în care fiecare munceşte şi este plătit cinstit, cu o economie competitivă, o ţară cu adevărat educată, sănătoasă, care contează în UE şi în NATO, o Românie a tuturor românilor.

Citind aceste lozinci, românii pot zice cu drept cuvânt: „Vorbeşte de funie în casa spânzuratului”. Ei se pot întreba : Cine a patronat corupţia şi cine sunt marii corupţi, din ţară şi din străinătate? (Chiar preşedintele Românei este în proces pentru o casă dobândită cu acte false). Ce bun simţ au cei care se opun măririi cu 15-20% a salariilor profesorilor şi medicilor în timp ce ei şi-au sporit indemnizaţiile cu 300% ?  Cum poate interveni guvernul pentru ca muncitorul român să fie bine plătit, când întreprinderile aparţin companiilor multinaţionale? Cum poate guvernul să asigure o economie competitivă, când aceasta este în mâinile străinilor?  Ce fel de educaţie se poate face cu învăţători şi profesori plătiţi cu salarii de mizerie şi cu părinţi care nu au mijloacele materiale necesare pentru a-şi trimite copiii la şcoală?

Guvernul de tehnicieni – „aterizat de la Bruxelles” – reprezentă România? Adică ţara „tuturor românilor”, a celor peste 50% care (conform statisticilor oficiale ale UE) trăiesc la limita sărăciei?

         „România 100”  = mărgele şi panglici colorate

Românilor li se flutură pe sub ochi „principii”, pentru a-i amăgi, fără ca cei care vorbesc despre „România 100” să  se angajeze la ceva concret.  Acţiunea lor îmi aminteşte de acei colonişti europeni care-i atrăgeau pe băştinaşi cu mărgele şi panglici colorate, pentru ca la momentul potrivit  să-i extermine.

Un program adevărat şi sincer

ar trebui să cuprindă angajamente şi date concrete, pentru 1 Decembrie anul 2018,  ca de exemplu:

–  Se vor realiza 2 000 km de autostradă care să asigure conexiunea rapidă între Moldova, Muntenia şi Transilvania.

– Se va construi metroul care să lege Gara de Nord de Aeroportul Internaţional Otopeni.

– Se vor trage 100% din fondurile europene, acordându-se prioritate construirii a următoarelor şcoli, spitale, teatre, stadioane.

– Se vor aloca 6% din PIB pentru învătământ (aşa cum prevede legea).

– În decembrie 2018, salariaţii din România (medici, profesori, funcţionari administrativi, muncitori etc) vor avea asigurat salariul la nivelul mediu existent în  UE.

–  Românii care se întorc în ţară vor primi locuinţă cu chirie plătită de stat timp de trei ani şi un salariu mediu pe economie timp de şase luni.

– Se vor consolida şi renova (după caz) muzeele de istorie şi artă din toate judeţele. Se va redeschide, la capacitatea normală, Muzeul Naţional de Istoria României. [Sau, mai bine: se va termina construcţia acestui Muzeu, începută înainte de 1989].

– Se vor inaugura Monumente ale Unirii  în Bucureşti şi Alba Iulia.

Evident, pot fi şi multe alte obiective.  Ele  ar putea deveni realitate.

Cu o condiţie:

 Cei care conduc ţara să reprezinte cu adevărat poporul român.  Cu alte cuvinte: să urmeze exemplul generaţiei Marii Unirii.

[Acest text are la bază articolul apărut în „Tribuna Învăţământului”,  din 28 noiembrie – 4 decembrie 2016] Share