În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în plină politică antisemită, pe scena a două teatre româneşti s-a jucat o piesă scrisă de un evreu. Piesa se intitula Steaua fără nume, iar autorul era Mihail Sebastian, pe adevăratul său nume Iosef Hechter. Pe afiş a apărut un alt nume, de împrumut: Ştefan Enescu.

Pentru a se înţelege cum s-a ajuns la această formulă, se cuvine prezentat contextul istoric. Încă din timpul domniei regelui Carol al II-lea, la 8 august 1940 a fost adoptat decretul-lege privind starea juridică a locuitorilor evrei din România prin care aceştia erau supuşi unei drastice discriminări, neputând ocupa diverse funcţii şi practica anumite meserii sau profesii, precum: funcţionari publici, avocaţi, comercianţi, exploatatori sau închiriatori de cinematografe, editori de cărţi, ziare şi reviste româneşti, oameni de servicii în instituţii publice etc.

Regimul antonescian, instaurat la 6 septembrie 1940, a continuat şi a agravat politica antisemită a statului român. Prin decizia ministrului Cultelor şi Artelor din 8 septembrie 1940, s-a impus îndepărtarea din teatrele naţionale, operele româneşti, teatrele particulare, subvenţionate sau nu, a tuturor evreilor.

Prevederile imperative ale acestei decizii înglobau în sfere de aplicare pe toţi cei care participau sau colaborau, pe orice cale şi la orice manifestare cu caracter artistic sau teatral, organizată din iniţiativă particulară sau oficială. Printr-o altă decizie, din 21 septembrie 1940, se prevedea că artiştii evrei puteau să joace pe scenele teatrelor particulare evreieşti. Pe această bază s-a înfiinţat, în Bucureşti, Teatrul Baraşeum, singurul teatru evreiesc din Europa care a funcţionat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Aici se jucau piese de teatru scrise de evrei, cu actori evrei. Aceştia fuseseră înlăturaţi din teatrele româneşti, iar nerespectarea deciziilor din 8 şi 21 septembrie 1940 ducea la aspre sancţiuni, care mergeau de la substanţiale amenzi până la încarcerarea în lagărul de la Târgu Jiu.

Şi totuşi, un scriitor evreu a reuşit sa treacă prin „barajul” oficial. Acesta a fost Mihail Sebastian, un cunoscut ziarist şi scriitor din perioada interbelică, mai ales după ce, în 1934, a publicat romanul De două mii de ani, cu o prefaţă de Nae Ionescu, în urma căreia s-a declanşat o amplă polemică în presa literară, dar şi în cea politică. De asemenea, piesa sa, Jocul de-a vacanţa, pusă în scenă în 1938 la Teatrul de Comedie, s-a bucurat de un real succes, datorat şi actorilor Leni Caler, George Vraca, Mişu Fotino şi V. Maximilian.

Este interesant faptul că Mihail Sebastian nu a colaborat cu Teatrul Baraşeum, dar a vizionat câteva spectacole, faţă de care a avut o atitudine critică. La 26 februarie 1942 scria că „actorii evrei joacă cu un imens succes de public o revistă. Biletele sunt vândute până la ultimul loc, cu zece zile înainte. Am fost şi eu, ieri, cu Benu (după stăruinţa lui Sandu Eliade, Ronea, Bereşteanu) şi am fost uimit de vulgaritatea textului şi a publicului. E oare posibil ca evreii care au trăit şi trăiesc atâtea crâncene tragedii să scrie, să joace, să asculte şi să aplaude asemenea mizerii? M-au invitat şi pe mine să le scriu o piesă (şi, desigur, aş face-o pentru bani – căci unde voi găsi bani de chirie în martie?), dar nu mă simt capabil să scriu pentru asemenea exigenţe”.

Pe altă parte, Mihail Sebastian se arătase interesat de demersul unor amici ai săi, români, de la Teatrul Alhambra. Acest teatru a luat fiinţă în 1942, când un grup de actori de la Teatrul Comedia, condus de Sică Alexandrescu, a constituit o formaţie proprie, închiriind sala Teatrului Alhambra (actualul Teatru de Comedie). Era vorba de trei cupluri: Radu Beligan – Nineta Gusti, Mircea Şeptilici – Nora Piacentini, Marcel Anghelescu – Fifi Harand.

La 3 ianuarie 1942, Mihail Sebastian nota că Nicuşor Constantinescu i-a propus să scrie o piesă: „şi e gata s-o semneze, s-o prezinte unui teatru, s-o joace. Tantiemele (dreptul de autor) îmi revin. După război, vom spune adevărul. Gestul e emoţionant. Mă întreb dacă aş fi în stare să-l fac la rândul meu”.

În timp ce lucra la piesa de teatru, care avea să se intituleze Steaua fără nume, Sebastian era solicitat de Sică Alexandrescu să facă traduceri, pentru care era plătit. La 20 decembrie 1942 scria că a primit 22.000 lei, la 20 iulie 1943 nota că va lua un aconto de 50.000 lei.

La 12 ianuarie 1943, piesa era croită, urmând să fie gata în 3-4 săptămâni. A decis să-i ceara lui Nicuşor Constantinescu suma de 50.000 lei. În ziua de 14 ianuarie a citit piesa actorilor Şeptilici şi Piacentini, care au apreciat că scenariul este „grozav”. Peste aproape un an, la 14 decembrie 1943, nota: „citit aseară – pe neaşteptate – pentru Nora Piacentini si Şeptilici Ursa Mare (fusesem la ei la teatru şi m-au luat pe sus). Efect fulgerător. Mare entuziasm. Hotărâre de a mă pune imediat în repetiţie”.

La ora 4:30, regizorul Soare Z. Soare a primit piesa, scrisă de un „profesor care ţine să rămână necunoscut – şi semnează Victor Mincu. Titlul piesei: Steaua fără nume. (Personal, regret Ursa Mare – dar părea, după opinia lor, prea literar). La ora 7 fără un sfert, Nora şi Mircea – pe care îi aşteptam într-o cafenea – au sosit aprinşi de entuziasmul delirant, stârnit de lectura în plen. Toată lumea e intrigată şi fericită. Prima repetiţie are loc mâine. Soare, la telefon, îmi spune: E o capodoperă. Foarte bine, dar actul 3 nu e scris. Când îl voi face? Trebuie urgent – iar eu, între liceu şi colegiu, n-am o oră de libertate. Şi totuşi, va trebui cu orice preţ să scriu repede, ziua şi noaptea. Dacă aventura asta îmi aduce bani – restul e fără importanţă”. În ziua de marţi 21 decembrie nota: „Terminat actul 3 din Ursa Mare. L-am scris repede, de vineri noaptea până azi la prânz, grabit, puţin mecanic, aproape fără răgazul de a reciti”. Apoi conchidea: „singurul lucru pe care i-l cer piesei este să-mi aducă 500 mii de lei”.

Nicolae Carandino avea să scrie că a avut şi el o implicare în punerea în scenă a piesei. Mircea Şeptilici i-a cerut să citească textul scris de un autor „provincial şi necunoscut”, pe nume Victor Mincu: „Am avut de la început certitudinea că piesa aparţine lui Mihail Sebastian şi am împărtăşit această convingere atât lui Mireca Şeptilici, cât şi autorului”. Ca de obicei, a început reclama pentru noua piesă, pentru a atrage cât mai mulţi spectatori. Nicolae Carandino a scris un articol elogios în revista „Bis”.

Dar, în ziarul „Universul”, a apărut articolul Camuflajul în teatru, în care se exprima îndoiala că Victor Mincu ar fi numele real şi se cerea dezvăluirea identităţii autorului. Ca urmare, s-a renunţat la numele Victor Mincu şi s-a recurs la un altul, real, care putea, eventual, să apară în „carne şi oase”. Acesta a fost avocatul Ştefan Enescu, soţul actriţei Aglae Metaxa. El a acceptat să gireze cu numele său, pe afiş, autorul piesei. S-a recurs la asemenea „combinaţii” deoarece, în plin regim antonescian, prezentarea piesei unui autor evreu genera „riscuri destul de mari”: arestări, internări în lagăr, procese.

Premiera piesei Steaua fără nume a avut loc în ziua de 1 martie 1944 la Teatrul Alhambra, în regia lui Soare Z. Soare. În distribuţie: Radu Beligan, Maria Mohor, Nora Piacentini, Nineta Gusti, Mircea Şeptilici, Mircea Anghelescu.

În „povestea” acestei piese se implicase, de la început, şi Sică Alexandrescu, directorul Teatrului Comedia, care l-a invitat pe Sebastian la teatrul său, unde l-a introdus în „lumea culiselor, în intimitatea vieţii actoriceşti, l-a invitat la supeurile de după spectacole, la lecturi, la repetiţii, la avanpremiere. La un moment dat, i-a oferit chiar un avans asupra drepturilor de autor, ca să scrie, la Sinaia, o piesa de teatru pentru Tantzi Cocea, în acel moment «Steaua cu nume» a Teatrului Comedia”.

La 17 august 1944, Mihail Sebastian nota: „Aseară, la Comedia, Steaua fără nume, într-o nouă înscenare, cum spune afişul. Nu am fost şi nu am nicio curiozitate”. Peste două zile, la 19 august, scria: „Am văzut aseară Steaua fără nume. Ce admirabilă sala de teatru Comedia! La Alhambra totul se pierdea ca într-un imens hambar. Deoarece toată sala e ca o minunată cutie de rezonanţă. O surpriză, Tantzi Cocea. Destule accente false, dar (deşi totul e cam «făcut» din cap) un amestec de frivolitate şi emoţie, care se apropie mult de Mona mea”.

Aşadar, în plin regim antonescian, care promova antisemitismul ca politică de stat, două teatre din Capitala României au pus în scenă o piesă scrisă de autorul evreu Mihail Sebastian, intitulată Steaua fără nume, folosind un nume de împrumut. În acest „complot” menit să înşele vigilenţa oficialităţilor (care este aproape sigur că ştiau despre ce e vorba, dar se lăsau „păcălite”), s-au implicat personalităţi de marcă ale teatrului românesc (regizori, actori, cronicari etc.), care au demonstrat că talentul unui scriitor evreu poate fi promovat chiar şi în vremuri complicate, când camerele de gazare de la Auschwitz, Birkenau, Belzek lucrau la „capacitate maximă”, curmând viaţa a sute de mii de coregionali ai săi…

NOTE

„Monitorul Oficial”, nr. 183 din 9 august 1940.
Ibidem, nr. 211 din 11 septembrie 1940.
Ibidem, nr. 221 din 22 septembrie 1940.
Mihail Sebastian, Jurnalul. 1935-1944. Text îngrijit de
Gabriela Omăt. Prefaţa şi notele de Leon Volovici, Bucureşti,
Editura Humanitas, 1996, p. 444.
N. Caradino, De la o zi la alta. Memorii, Bucureşti, Editura
Cartea Românească, 1981, p. 277.
Mihail Sebastian, Jurnalul, p. 430.
Ibidem, p. 487.
Ibidem, p. 521
Ibidem, p. 494.
Ibidem, p. 495.
Mihail Sebastian, Juralul, p. 536.
Ibidem.
Ibidem, p. 537.
N. Carantino, op. cit., p. 277.
Ibidem, p. 278.
Ibidem, p. 244.
Mihail Sebastian, Jurnalul, p. 554.
Ibidem, p. 555.
Share
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Set your Twitter account name in your settings to use the TwitterBar Section.