6 MARTIE 1945 – ÎNTRE LEGENDĂ ŞI REALITATE

Între multele legende privind istoria contemporană se numără şi cea privind Conferinţa de la Yalta, unde Stalin, Churchill şi Roosevelt şi-ar fi stabilit zonele de influenţă de după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Guvernul instalat în România la 6 martie 1945 ar fi fost expresia acestei înţelegeri.

Pe de altă parte, s-a lansat ideea că regele Mihai ar fi fost supus unor puternice presiuni şi ameninţări din partea lui A.I. Vîşinski, care ar fi bătut cu pumnul în masă şi ar fi declarat: „Yalta sunt eu !”

Aceste legende au fost promovate prin cărţi şi studii, articole de presă, emisiuni de radio şi tv etc.

 Una dintre cele mai mediatizate cărţi a fost Yalta şi crucificarea României publicată de Nicolae Baciu la Roma, în 1983, în limba română, tradusă apoi în engleză şi franceză.

        Despre declaraţia lui Vîşinski s-au publicat mai multe cărţi, bazate pe discuţiile cu regele Mihai după abdicarea sa în 1947. Între acestea: Arthur Gould Lee, Crown against sickl. The story of King Michael of Rumania, publicată în 1950, tradusă apoi în română şi publicată la Bucureşti în 1992 cu titlul Coroana contra Secera şi ciocanul. Povestea regelui Mihai al României; Nicolette Franck, La Roumanie dans l’engrenaje, apărută la Paris/Bruxelles în 1977, tradusă apoi şi difuzată în 1992 în România cu titlul O înfrângere în victorie. Cum a devenit România din Regat, Republică Populară (1944-1947); Philippe Vigué Desplaces, Le Régne Inachevé. Conversation avec Sa Majesté le Roi Michael 1- er de Roumanie, tradusă şi difuzată în România începând cu anul 1995, cu titlul Mihai al României. O domie întreruptă; Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României,apărută în 1991.

        Ministrul de externe Constantin Vişoianu susţine aceleaşi legende în cartea sa intitulată Misiunile mele. Culegere de documente, ediţie îngrijită de George G. Potra, Nicolae Dinu (coordonatori), publicată în 1997.

        Documentele contrazic ambele legende, demonstrând că realitatea este mult mai complicată şi nu poate fi redusă la formule precum „crucificarea României”, sau „Yalta sunt eu”, lansate ca urmare a unor analize superficiale, a dorinţei de publicitate sau pentru a acoperi cedări politice cu consecinţe grave pentru poporul român.

        Împărţirea Europei în sfere de influenţă nu a început şi nu s-a sfârşit la Yalta.    Documentele arată că discuţiile pe această temă au demarat în 1941, când cel de-al Doilea Război Mondial era în plină desfăşurare, şi s-au încheiat prin semnarea tratatelor de pace în 1947.

        În decembrie 1941 a avut loc o primă discuţie, la Moscova, între liderul sovietic Iosif Visarionovici Stalin şi ministrul de externe al Marii Britanii, Anthony Eden, privind organizarea Europei după război. Cu acel prilej, Stalin şi-a exprimat dorinţa ca Uniunea Sovietică să dispună de un „brâu de securitate”, format din state cu regimuri „prietene”, care să nu mai permită ca de pe teritoriul lor să se declanşeze un război din partea Germaniei contra URSS. În acest „brâu de securitate” urma să fie inclusă şi România

Peste puţin timp, atât Foreign Office-ul, cât Departamentul de Stat s-au declarat de acord cu solicitarea lui Stalin[1].

        O primă înţelegere a fost realizată la întâlnirea miniştrilor de externe ai URSS, Marii Britanii şi SUA, desfăşurată la Moscova în zilele de 19-30 octombrie 1943, când s-a constituit Comisia Consultativă Europeană, care avea la bază hotărârea celor trei state potrivit căreia „vor acţiona împreună în toate problemele privitoare la capitularea şi dezarmarea inamicului”[2].

        Un eveniment esenţial a fost Conferinţa de la Teheran din 28 noiembrie – 1 decembrie 1943, la care I. V. Stalin, F. D. Roosevelt şi W. Churchill au decis „să conlucreze atât în timpul războiului, cât şi în perioada de pace care va urma”[3]. Cu acel prilej, preşedintele SUA şi primul ministru al Marii Britanii au acceptat propunerea lui I.V. Stalin ca în statele aflate la graniţa Uniunii Sovietice să nu mai existe guverne ostile acesteia.

        Concepţia lui I.V. Stalin era următoarea: „Acest război nu se poartă ca războaiele trecutului; cine ocupă un teritoriu îşi impune, de asemenea, propriul sistem social. Toţi îşi impun propriul sistem câtă vreme armata lor are puterea s-o facă. Nici nu poate fi altfel”[4].

        Forma sintetică a celor convenite de comun acord a aparţinut premierului britanic, cu prilejul vizitei sale la Moscova în octombrie 1944. În memoriile sale, W.Churchill a descris maniera în care s-a adresat lui Stalin: „Momentul era propice pentru treburi, aşa că am spus: <Hai să rezolvăm problemele noastre în legătură cu Balcanii. Avem acolo interese, misiuni, agenţi. Să nu ajungem la scopuri contrarii în chestiuni minore. Cât priveşte Britania, v-ar conveni să aveţi o predominare de nouăzeci la sută în România, noi să avem nouăzeci la sută de spus în Grecia şi să mergem cu cincizeci şi cincizeci în Iugoslavia?” Evident, lui Stalin i-a plăcut propunerea, drept care „a luat creionul lui albastru şi a făcut un semn aprobator”[5].

        Aşadar, în privinţa României „cărţile erau făcute” din octombrie 1944, astfel că la Conferinţa de la Yalta (4 – 11 februarie 1945) cei trei – Stalin, Roosevelt şi Churchll – nu au discutat despre ţara noastră, al cărei nume nici măcar nu a fost menţionat.

        La încheierea Conferinţei a fost publicată Declaraţia asupra Europei eliberate, în care se exprima „acordul comun de a duce o politică comună din partea celor trei guverne ale lor în timpul perioadei temporare de instabilitate în Europa eliberată şi acela de a ajuta popoarele Europei eliberate de sub dominaţia Germaniei naziste şi popoarele fostelor state satelite ale Axei să rezolve prin mijloace democratice problemele lor politice şi economice cele mai urgente”[6]. Redactat într-o formă alambicată, textul lăsa să se înţeleagă că cei trei se pronunţau pentru dreptul popoarelor de a-şi rezolva problemele interne prin mijloace democratice. Această idee a fost reţinută de liderii partidelor istorice din România (PNŢ şi PNL), precum şi de regele Mihai.

        Istoria a demonstrat că acestă Declaraţie avea menirea de a ascunde opiniei publice adevăratele înţelegeri la care au ajuns liderii URSS, SUA şi Marii Britanii. Mărturie stau evoluţiile ulterioare înţelegerii de la Yalta. Liderul de la Kremlin a acţionat metodic, încă din timpul războiului, reuşind să impună dominaţia sovietică în Bulgaria, România, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, partea estică a Germaniei, a sprijinit preluarea puterii de către comunişti în Albania şi Iugoslavia[7], cu acordul complice al conducătorilor SUA şi Marii Britanii.

        În România, la 23 august 1944, după demiterea mareşalului Ion Antonescu, s-a constituit un guvern de militari şi tehnicieni condus de generalul Constantin Sănătescu, girat din punct de vedere politic de PNŢ, PNL, PSD şi PCR. Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, semnată la Moscova, prevedea înfiinţarea Comisiei de Control Aliate, cu misiunea de a supraveghea şi impune condiţiile stabilite de Naţiunile Unite (URSS, Marea Britanie, SUA)[8]. Documentul prevedea că graniţa dintre România şi Uniunea Sovietică era cea “stabilită prin convenţia româno-sovietică din 28 iunie 1940”, de fapt prin nota ultimativa de la acea data. Astfel, Churchill şi Roosevelt confirmau nu numai pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1940 (care se referea la Basarabia), ci şi anexarea nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa.

        Deoarece PCR nu avea forţa necesară pentru a prelua puterea, Kremlinul a indicat formarea unei coaliţii cât mai largi, pe baza unui program propus de comunişti. Ca urmare, la 26 septembrie 1944, PCR a publicat Platforma – program a Frontului Naţional Democrat, la care au aderat PSD, Frontul Plugarilor, MADOSZ-ul (devenit Uniunea Populară Maghiară), Uniunea Patrioţilor (care-şi va lua numele de Partidul Naţional Popular), Sindicatele Unitare şi alte organizaţii.

        La 4 noiembrie 1944 s-a constituit un nou guvern Sănătescu, de această dată cu caracter politic, posturile fiind împărţite între PNŢ, PNL şi FND (fiecare cu câte o treime din mandate). A urmat, la 6 decembrie 1944, un cabinet prezidat de generalul Nicolae Rădescu, având aceeaşi structură, mai puţin un minister pentru PNŢ, cel de Interne, preluat de primul ministru.

        În zilele de 31 decembrie 1944 – 16 ianuarie 1945, o delegaţie a PCR, formată din Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi Gheorghe Apostol, s-a deplasat la Moscova, fiind primită de I.V.Stalin. Cu acest prilej, liderul sovietic a indicat calea de urmat în perioada imediat următoare: acordarea unei atenţii speciale reformei agrare şi trecerea la împărţirea pământului moşierilor la ţărani; să nu se respingă colaborarea cu elementele burgheze antigermane, în speţă gruparea Tătărescu; să se urmeze cursul spre formarea unui guvern FND; să se dezvolte teza potrivit căreia dacă un asemenea guvern va fi constituit, URSS va restitui României Transilvania de nord [9].

        Programul trasat de I.V. Stalin a fost înfăptuit pas cu pas, pe parcursul a mai puţin de două luni.

        La 29 ianuarie 1945 s-a dat publicităţii Programul de guvernare al Frontului Naţional Democrat, în care se preciza: „Experienţa făcută cu guvernele de coaliţie de până acum arată că ţara şi poporul român au nevoie de un guvern cu adevărat democrat, ieşit din concentrarea într-un singur front – FND – a tuturor forţelor democratice, legate temeinic pe baza unui program unitar de guvernare a ţării, ale cărei probleme vitale să fie imediat soluţionate. Numai un guvern al Frontului Naţional Democrat va fi în stare să spulbere neîncrederea din partea Uniunii Sovietice şi a aliaţilor ei faţă de România”[10].

        În şedinţa din 31 ianuarie 1945, Consiliul FND a hotărât să realizeze o colaborare cu gruparea liberală condusă de Gheorghe Tătărescu şi cu cea naţional-ţărănistă iniţiată de Anton Alexandrescu, pe care să le contrapună PNL şi PNŢ[11].

        Pentru a câştiga adeziunea ţărănimii, Frontul Plugarilor a lansat, la 10 februarie 1945, un apel prin care aceasta era îndemnată să treacă imediat la ocuparea pământurilor moşiereşti, dând asigurări că „Guvernul Frontului Naţional Democrat va consfinţi prin lege lucrările de confiscare a moşiilor şi de înproprietărire a ţăranilor”[12].

        La mijlocul lunii februarie a fost declanşată campania de resturnare a guvernului Rădescu şi pentru formarea unui guvern al FND. Cea mai mare manifestaţie s-a desfăşurat la Bucureşti în ziua de 24 februarie, când s-au înregistrat altercaţii cu forţele de ordine, în urma cărora s-au înregistrat – potrivit datelor oficiale – 2 morţi şi 18 răniţi[13].

        În aceeaşi zi, miniştrii FND au decis să nu mai participe la şedinţele Consiliului de Miniştri şi au trimis regelui o telegramă prin care cereau demisia guvernului condus de „călăul Rădescu”[14].

        La rândul său, Comisia Aliată de Control a decis ca armata, jandarmeria şi poliţia română să depună armele, pentru a nu le folosi de guvernul Rădescu împtriva manifestanţilor.

        Spre sfârşitul lunii februarie 1945, punctele stabilite de I.V. Stalin erau îndeplinite, astfel că a fost trimis în România primul-adjunct al ministrului de externe sovietic, Andrei Ianuarevici Vîşinski pentru a rezolva criza politică. Scenariul era scris la Moscova, Vîşinski având misiunea de actor şi regizor politic. Decizia de schimbare a guvernului revenea, conform normelor constituţionale, regelui, astfel că asupra suveranului trebuia să acţioneze[15].

        Poziţia celor doi era inegală: Vîşinski reprezenta o mare putere, în timp ce regele se afla în frunte unei ţări controlată de sovietici; Vîşinski avea o mare experienţă politică ( procuror general al URSS, participant la conferinţele internaţionale, inclusiv la Yalta), Mihai I se implicase puţin în treburile statului (excepţie făcând momentul 23 august 1944); emisarul sovietic era în puterea vârstei (62 de ani), în timp ce suveranul nu împlinire 24 de ani.

        Multă vreme opinia publică, istoricii, oamenii politici au cunoscut doar versiunile lansate de regele Mihai şi apropiaţii săi despre întâlnirile şi discuţiile cu Vîşinski, prin care au lansat diverse legende, care au căpătat credibilitate şi răspândire.

        În iulie şi octombrie 1990, scriitorul Mircea Ciobanu a avut o amplă discuţie cu regele Mihai la Versoix (Elveţia), prilej cu care a obţinut mai multe documente din arhiva personală a suveranului, între care şi stenogramele celor trei întâlniri cu A. I. Vîşinski, care au fost incluse în Addenda. Documente, la cartea sa Convorbiri cu Mihai I al României. Vom cita pasajele semnificative din aceste documente (cu italice).

        Prima stenogramă poartă data 27 februarie 1945, ora 21,00[16].

1. I. Vîşinski (în continuare V): Sunt împuternicit de guvernul Uniunii Sovietice să exprim Majestăţii Voastre câteva probleme cu caracter urgent, care s-au ivit în urma recentelor evenimente interne din România. S-a tras asupra populaţiei paşnice în faţa Palatului Regal, Prefecturii de Poliţie şi Ministerului de Interne.

        După ce a adus grave acuzaţii generalului Rădescu, V. a întrebat:

        Nu se gândeşte Majestatea Voastră că se impune demiterea imediată a guvernului Rădescu şi formarea unui guvern din reprezentanţii partidelor democratice, care să se sprijine pe încrederea poporului?

        Regele (în continuare R): Am început de ieri încă consultări în acest sens. Informarea în această privinţă cere timp pentru a găsi soluţia cea mai bună.

        V: Înţeleg foarte bine greutatea rezolvării acestei probleme serioase, dar Majestatea Voastră ar trebui să ia o hotărâre.

        R: Trebuie să ţinem seama şi de hotărârea de la Yalta.

        V: În hotărârea de la Yalta nu se spune nimic despre guvernul Rădescu. Care va fi hotărârea Majestăţii Voastre pe care să o raportez guvernului meu asupra celor două probleme expuse de mine?

        R: După cum am spus am început încă de ieri consultări în vederea unei formule de guvern.

        V: Îmi permit, deci, să înţeleg că asupra celor două probleme esenţiale: demiterea imediată a guvernului Rădescu şi crearea unui guvern în care să intre reprezentanţii partidelor democratice şi persoane în afară de partid, care să se sprijine pe încrederea şi voinţa maselor poporului, Majestatea Voastră este de acord cu punctul de vedere al guvernului meu.

        În continuare V. a adus noi acuzaţii lui Rădescu, conchizând:

        Nu putem îngădui ca pe teritoriul unei ţări aflate în spatele frontului nostru să se tolereze manifestări reacţionare şi chiar prohitleriste.

        Constantin Vişoianu: … pot să vă dau şi eu unele lămuriri în această privinţă la întrevederea pe are o vom avea.

        V: Nu cred că vom avea întrevederi cu vreunul din miniştrii actuali, deorece am mandat limitat de a prezenta Majestăţii Sale sugestiile guvernului sovietic. Am convingerea că Majestatea Sa, cu perspicacitatea pe care a dovedit-o cu prilejul vizitei mele precedente [din noiembrie 1944] va şti să ia hotărârea şi măsurile cele mai potrivite situaţiei de azi spre binele României şi Uniunii Sovietice. A încheiat cu cuvintele:

        Voi rămâne pentru mai multe zile aici şi rog pe Majestatea Sa să-mi permită să-l vizitez dacă voi avea nevoie să-i mai prezint vreo chestiune.

        R: Încuviinţează [acesta fiind ultimul cuvânt consemnat în stenogramă].

        După cum se poate constata, audienţa s-a desfăşurat într-o atmosferă normală, emisarul sovietic folosind formule protocolare. A precizat mandatul cu care a venit în România şi anume de a discuta cu regele Mihai, care să procedeze la demiterea guvernului Rădescu şi formarea unui nou cabinet agreat de Kremlin.

        A fost singura audienţă la care regele a invocat „hotărârea de la Yalta”, iar Vîşinski a declarat că în hotărârea de la Yalta nu se spune nimic despre guvernul Rădescu. Într-adevăr, la Yalta nu s-a vorbit de guvernul Rădescu, nici chiar de România.

        Cu toate acestea, peste câţiva ani – pe fondul Războiului Rece, în care principalii protagonişti erau SUA şi URSS – atât regele, cât şi Vişoianu, stabilţi în Occident, au lansat ideea că la această audienţă Vâşinski ar fi declarat: „Yalta sunt eu!”

        Congresul SUA a constituit o „Comisie de anchetă asupra agresiunii comuniste”, care l-a audiat pe regele Mihai, aflat la Londra, în ziua de 15 iunie 1954.

        Redăm câteva extrase din această anchetă[17]:

        Mc Tigne: Este adevărat, Majestate, că în cursul discuţiilor cu Vîşinski v-aţi referit la acordul de la Yalta care tocmai fusese încheiat?

        R: Asta s-a întâmplat în cursul audienţei sale violente. În răspunsul meu am spus: <Eu acţionez în maniera noastră şi în conformitate cu interesele ţării mele; şi astfel, Conferinţa de la Yalta afirmă că fiecare ţară este liberă să-şi aleagă propria formă de guvernământ>. Şi atunci a spus: < În cazul acesta, eu sunt Yalta aici şi eu vă spun ce trebuie să faceţi>.

        Kersten: Vreţi să spuneţi că Vişînski a spus pe vremea aceea, în februarie 1945: <Eu sunt Yalta>

        R: Da.

        După cum se observă, membrii Comisiei americane, prin întrebările puse, sugerau şi răspunsul, iar regele le-a confirmat cele afirmate de ei.

        Aceeaşi idee se regăseşte în discuţiile pe care Mihai I le-a avut cu autorii unor cărţi de istorie. Astfel, pe baza conversaţiilor cu regele, Nicolette (Nicoleta) Franck, în cartea sa O înfrângere în victorie şi-a intitulat capitolul XI – „Yalta sunt eu!” , susţinând că aceste cuvinte au fost rostite de Vîşinski în audienţa din 28 februarie 1945[18].

        Cei care au pus în circulaţie o asemenea legendă au crezut că adevărul nu va putea fi aflat, că documentele vor rămâne secrete. Acestea au rămas secrete până după căderea „regimurilor comuniste”, când adevărul a ieşit la iveală. Din stenogramă rezultă cu certitudine că Vîşinski nu a rostit cuvintele: „Yalta sunt eu!”

        Cea de-a doua stenogramă cuprinde audienţa din 28 februarie 1945, ora 15,30[19].

        V: Am venit la Majestatea Voastră pentru a afla ce aţi hotărât în privinţa celor ce am discutat aseară.

        R: Am chemat azi-dimineaţă la mine pe generalul Rădescu şi i-am spus cum e situaţia. Am început consultările.

        V: Asta nu e suficient. Noi considerăm pe Rădescu fascist şi guvernul lui fascist sau cel puţin susţinător de fascişti. Noi suntem aliaţi şi vecini, ducem împreună un război. Vă declar în mod oficial în numele guvernului meu că nu putem tolera un asemenea guvern. Noi suntem loiali faţă de Majestatea Voastră şi vă spun deschis că am impresia că nici Majestatea Voastră şi nici cei ce vă înconjoară nu vă daţi seama de gravitatea situaţiei. A trecut o săptămână de când s-a vărsat sânge şi Rădescu este tot la guvern. Această situaţie nu mai poate dura şi noi socotim necesar ca guvernul să fie schimbat imediat. Chiar azi până la ora 6 trebuie anunţată demisia guvernului şi imediat după aceia cineva însărcinat cu formarea noului guvern.

        R: Am să chem chiar acum pe dl general Rădescu şi am să-i cer demisia. Demisia d-lui general Rădescu va fi anunţată până la ora 6.

        V: Asta e tot. Aştept ştirea demisiei domnului general Rădescu.

        După cum se observă, Vîşinski a fost şi de această dată protocolar, dar foarte ferm, cerând ca în câteva ore să fie anunţată demisia lui Rădescu. Regele s-a conformat, asigurându-l pe emisarul sovietic că până la ora 6 (18) această ştire va fi anunţată.

        Şi această audienţă a fost prezentată într-o lumină deformată. Constantin Vişoianu, care asistase la dialogul regelui cu Vîşinski, a discutat în aceeaşi zi cu diplomatul american Burton Y. Berry, iar acesta la ora 19 transmitea la Washington că regele a acceptat să ceară demisia lui Rădescu „după ce Vîşinski a părăsit brusc camera, trântind uşa cu putere”[20].

        Generalul american C.V.R. Schuyler nota în jurnalul său la 28 februarie 1945 că s-a întâlnit cu Berry, care i-a relatat spusele ministrului de externe român: Vîşinski şi-a scos ceasul şi a spus: <În regulă, aveţi două ore şi jumătate la dispoziţie să vă hotărâţi. Trebuie să anunţai demisia lui Rădescu astăzi, nu mai târziu de orele 18,00. Trebuie să-mi daţi numele succesorului său nu mai târziu de orele 20,00”. Atunci când Vişoianu a încercat să explice care erau normele constituţionale, “Vîşinski l-a întrerupt, spunându-i lui Vişoianu că nu are chef să-i asculte ideile despre acest subiect. Apoi s-a întors şi a ieşit ţanţoş din biroul regelui, trântind uşa după el [21].

        Stenograma nu consemnează vreo intervenţie a lui Vişoianu, şi cu atât mai puţin expresia „nu are chef” care ar fi fost folosită de Vîşinski. De asemenea, emisarul sovietic nu a cerut numele succesorului, ci doar ca regele să însărcineze pe cineva cu formarea guvernului.

     Ministrul de externe român a devenit foarte vocal după ce a părăsit România, stabilindu-se în SUA, lansându-se în povestiri pe placul publicului şi politicienilor americani. În anul 1949, Vişoianu îi scria şefului delegaţiei SUA la ONU despre audienţa din 28 februarie 1945: Dl Vîşinski se ridică în picioare, bate cu pumnul în masa regelui şi pe un ton de o inimaginabilă violenţă, îi spune: <Cer răspunsul Majestăţii Voastre chiar acum>. Urmează câteva fraze prin care, pe acelaşi ton violent, dl Vîşinski cere regelui să anuleze un decret din ajun. Apoi declară: <Asta e tot; aştept ştirea demisiei dlui general Rădescu> şi pleacă trântind uşa cu o asemenea violenţă, încât peretele din jurul ei se crapă[22].

        Şi regele a contribuit la răspândirea legendei. În faţa Comisiei americane de anchetă asupra agresiunii comuniste a declarat: Vîşinski a început să-şi piardă răbdarea; aşa încât el a cerut să mă vadă din nou. Atunci a vrut să ştie ce facem şi ce fusese făcut efectiv. I-am comunicat care este poziţia noastră şi că, într-un mod de viaţă constituţional, ori de câte ori se pune problema existenţei guvernului, trebuie să mă consult cu partidele politice, şi că tocmai acum au loc aceste consultări pentru a stabili ce este de făcut. Atunci a devenit şi mai furios, insinuând tot timpul că aceasta este o acţiune duşmănoasă împotriva Uniunii Sovietice. A cerut din nou ca lucrurile să se rezolve cât mai repede. Apoi a plecat, iar eu a trebuit să mă consult cu Rădescu şi cu ceilalţi. A fost din nou insuficient şi a venit iarăşi, şi de data asta...[intrerupt de un membru al Comisiei]

        Madden: Cât de lung a fost intervalul?

        R: Până în ziua următoare. De data asta a fost extrem de violent. A cerut din nou să afle ce s-a întâmplat. Atunci s-a ridicat în picioare şi a lovit cu pumnul în masă şi a spus că în seara aceea, până la ora 6, vrea să audă că Rădescu a demisionat şi că, în acelaşi timp, vrea să audă numele omului pe care-l voi desemna eu.

        Kersten: Asta se întâmpla în ce moment al zilei, Majestate?

        R: Era după amiaza, între 2 şi 3.

        Kersten: Aşadar, era vorba de un ultimatum de 3-4 ore pe care vi l-a dat atunci?

        Mc Tigue: În ziua aceea a măturat biroul cu mâna, făcând să cadă călimara cu cerneală?

        R: Nu a măturat cu mâna, ci a lovit cu pumnul destul de tare pentru a face să sară totul de pe masă.

        Mc Tigue: Tot atunci s-a întâmplat că a trântit uşa cu atâta violenţă încât la ieşire a căzut tencuiala din tavan?

        R: Da, atunci s-a ridicat în picioare şi a lovit cu pumnul, apoi a ieşit afară şi a trântit uşa de au crăpat pereţii.

        Se poate lesne constata că membrii Comisiei de anchetă l-au pus pe rege în situaţia de a confirma spusele lor. Unele de-a dreptul inventate, ca cea potrivit căreia Vîşinski ar fi „măturat biroul cu mâna făcând să cadă călimara cu cerneală”. Regele a „rectificat” această afirmaţie, zicând că nu a măturat cu mâna, ci „a lovit cu pumnul destul de tare pentru a face să sară totul de pe masă”, înţelegându-se că şi călimara cu cerneală. A rămas totuşi neclar, dacă a căzut „tencuiala din tavan” sau chiar au „crăpat pereţii”.

        Pe de altă parte, regele a amestecat lucrurile, căutând să lase impresia că Vîşinski ar fi devenit furios ca urmare a argumentelor sale privind normele constituţionale. Emisarul ar fi plecat, iar după ceva timp a revenit, manifestându-se „foarte violent”. Stenograma nu consemnează o asemenea întoarcere şi reluarea discuţiilor.

        În realitate, suveranul a spus, pur şi simplu, că demisia generalului Rădescu „va fi anunţată până la ora 6 „, aşa cum ceruse emisarul sovietic.

        Mihai I s-a ţinut de cuvânt. În după amiaza zilei de 28 februarie 1945 a obţinut demisia lui Rădescu, drept care l-a trimis pe mareşalul Palatului, Dimitrie Negel, să-l informeze pe Vîşinski. Consecvent cu mandatul pe care-l avea, acesta a dorit să aibă confirmarea din partea regelui

        Cea de-a treia stemogramă este datată 1 martie 1945, ora 22,00[23]

        V: Mulţumesc Majestăţii Voastre pentru că a trimis astăzi la mine pe dl mareşal Negel să mă informeze asupra crizei politice.

        R: … am început consultările. Sper că mâine dimineaţă voi ajunge la un rezultat.

        V: Noi nu susţinem vreun partid. Noi dăm mare importanţă faptului ca în România să fie ordine. Noi voim să se formeze un guvern din toate partidele, în care să intre democraţi sinceri şi care să poată să lucreze. Suntem vecini şi trebuie să fim prieteni.

        R: …. singura mea dorinţă este de a avea cele mai bune raporturi cu vecina noastră Rusia Sovietică.

        V: … Trebuie să comunic Majestăţii Voastre că am însărcinarea din partea guvernului meu să vă declar că omul care ne inspiră încredere este Petre Groza ca preşedinte al Consiliului de Miniştri. Bineînţeles, acesta este un lucru confidenţial pe care-l spun numai Majestăţii Voastre. Astăzi au fost la mine reprezentanţii Angliei şi Americii şi mi-au cerut să le comunic cine ar fi cel mai indicat să ia puterea. Le-am comunicat că aceasta este o chestiune care priveşte numai pe Majestatea Sa şi asupra căreia numai Majestatea Sa decide, prin urmare eu nu le-am comunicat acest lucru nici lor şi o spun şi Majestăţii Voastre numai cu titlu de recomandaţie din partea guvernului meu. Din partea Majestăţii Voastre este suveranitatea, iar din partea noastră este morala.

        Negel: Rog numai pe Excelenţa Voastră să nu comunice oamenilor noştri politici acest lucru, pentru că atunci ar mări pretenţiile şi nu ne-am mai putea înţelege cu ei.

        V: Desigur, aceasta se înţelege de la sine.

        Aşadar, Vîşinski a obţinut nu numai confirmarea demiterii lui Rădescu, ci şi promisiunea de numire a lui Groza – exprimată de Negel prin rugămintea ce i-a fost adresată să nu comunice oamenilor politici numele viitorului prim-ministru.

        Cuvintele „din partea Majestăţii Voastre este suveranitatea” erau mai curând o ironie la adresa regelui.

        În aceeaşi seară, Vîşinski transmitea la Moscova (pentru Stalin, Molotov ş.a.) că l-a propus pe Groza pentru funcţia de şef al guvernului, iar regele i-a spus că „el s-a informat cu atenţie asupra punctului de vedere al guvernului sovietic şi speră că va putea lua o hotărâre în conformitate cu indicaţia guvernului sovietic. A promis că va da răspunsul în dimineaţa zilei de 2 martie, deoarece trebuie să îndeplinească toate procedurile constituţionale”[24]. Din stenogramă nu rezultă că regele a promis o anumită dată, dar este cert că a acceptat „sugestia” guvernului sovietic.

        În timp ce Stalin era hotărât să-şi impună controlul asupra României, Roosevelt şi Churchill erau fideli acordurilor privind împărţirea sferelor de influenţă.

        Liderii partidelor istorice – Iuliu Maniu, Constantin (Dinu) I. C. Brătianu, regele şi alţi oameni politici români nu ştiau de înţelegerile secrete realizate de cei trei, astfel că făceau demersuri pe lângă reprezentanţii SUA şi Marii Britanii la Bucureşti pentru a obţine sprijinul guvernelor respective. Atât Burton Y. Berry (SUA), cât şi Donald F. Stevenson (Marea Britanie) au făcute demersuri Washington şi Londra, cerând să se acţioneze pentru împiedicarea dictatului sovietic. Rezultatele au fost dezamăgitoare. La 4 martie 1945, W. Churchill îi atrăgea atenţia ministrului de externe Antony Eden: „Cred că trebuie trimise instrucţiuni stricte reprezentanţilor noştri din România să nu dezvolte acolo un front antirus. Ei fac lucrul acesta cu o energie inoportună, fără să înţeleagă ce este în joc în alte domenii” [25]. Evident, premierul britanic se referea la „acordul de procentaj” convenit cu Stalin şi ţinea să precizeze că guvernul britanic a acceptat „preponderenţa Rusiei în această zonă”[26].

        În ziua de 2 martie 1945, regele l-a însărcinat pe dr. Petru Groza cu formarea guvernului, recomandându-i să realizeze un acord de colaborare cu Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu. Acesta s-a conformat, a avut discuţii cu cei doi, precum şi cu alţi fruntaşi naţional-ţărănişti şi liberali, oferindu-le câte 3 – 4 locuri în guvern[27], dar ei au refuzat să intre într-un cabinet dominat de FND. Groza l-a informat pe rege despre refuzul „istoricilor”, dar suveranul evita să accepte lista ce-i fusese prezentată.

        Pentru a-l determina pe Mihai I să nu mai tergiverseze, FND a hotărât să organizeze o mare întrunire publică în ziua de 6 martie, la care să se ceară constituirea guvernului Groza.

        În acea zi, cu puţin timp înainte de începerea adunării, regele a semnat decretul de numire a dr. Petru Groza în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri şi decretul privind numirea miniştrilor propuşi de acesta[28]. Ca urmare, adunarea a rămas fără obiect. Adresându-se mulţimii, Gheorghiu-Dej a spus: „Să mulţumim Majestăţii Sale Regelui că a înţeles în cele din urmă să asculte glasul poporului”[29].

        La ora 19,30 guvernul prezidat de dr. Petru Groza a depus jurământul la Palatul Elisabeta. În declaraţia făcută cu acest prilej, Groza a spus: „Sunt bucuros că suveranul a înregistrat vocea poporului şi astfel regele şi poporul se găsesc pe linia actului istoric de la 23 august 1944”[30].

        Imediat după depunerea jurământului, Petru Groza a avut o întâlnire cu Vîşinski şi cu Rodion Malinovski[31], pe care i-a informat despre succesul obţinut.

        La ora 21,00, regele i-a primit pe A.I. Vîşinski şi Rodion Malinovski – în prezenţa lui Gheorghe Tătărescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru de externe – cu care a avut o discuţie amiabilă[32]:

        Malinovski: … mă bucur că pot felicita pe Majestatea Voastră cu ocazia terminării crizei interne. Prezint felicitări pentru că sunt plin de speranţe că de acum înainte voi putea să privesc cât mai puţin înapoi şi cât mai mult înainte, şi cu toată energia să duc armata mea şi armata română încredinţată mie la complecta victorie asupra duşmanului nostru comun.

        Vîşinski: Cer permisiunea să adaug la felicitările domnului mareşal şi sincerele mele felicitări pentru alcătuirea noului guvern. Cu totul sincer felicit pe Majestatea Voastră şi nu mă înşel spunând că s-a întors o pagină frumoasă în momentul de faţă în istoria României. Aş vrea să sper că convorbirile mele precedente cu Majestatea Voastră au adus o mică picătură în hotărârea pe care a luat-o Majestatea Voastră când i-am spus părerea guvernului meu despre noul guvern român care va asigura ordinea în ţară, liniştea şi ordinea atât de importante prntru spatele frontului[…] Sunt bucuros că am avut cinstea să asist şi pentru că această nouă pagină este legată de numele regelui Mihai I, care şi-a atras deja simpatiile poporului şi guvernului nostru.

        Regele: Cred că mi-am dat toată silinţa să îndrumez guvernul astfel încât să nu se mai întâmple pe front şi în spatele frontului cele ce s-au întâmplat.

        În aceeaşi seară a fost organizată o recepţie la Cercul Militar Naţional, care s-a desfăşurat într-o atmosferă agreabilă.

        A doua zi, un Comunicat al Mareşalatului Curţii Regale făcea cunoscut că regele i-a avut „ca invitaţi la dejun” pe: A.I. Vîşinski – prim locuţiitor al comisarului poporului pentru afacerile străine al URSS, mareşal Rodion Malinovski – comandantul Frontului II Ucrainean şi preşedintele Comisiei Aliate de Control în România, generalul I.Z. Susaikov – locuţiitorul preşedintelui Comisiei Aliate de Control din România, generalul. V.P. Vinogradov, A.P. Pavlov – ministru plenipotenţiar, consilier politic, contraamiral V.L. Bogdenko – vicepreşedintele Comisiei Aliate de Control din România, colonelul G.A. Kuzmin, căpitanul G.V. Skoda, locotenentul I.M. Livschitz, precum şi pe dr. Petru Groza – preşedintele Consiliului de Miniştri şi Gheorghe Tătărescu – vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministrul de externe al României[33].

        Acestea fiind datele concrete, a urmat lansarea unor noi legende. Chiar în ziua de 7 martie 1945, Burton Berry transmitea secretarului de stat al SUA[34] că a discutat cu regele despre rezolvarea crizei politice din România. Suveranul i-a spus că a acceptat guvernul Groza după ce în ziua de 5 martie „i-au fost aduse două mesaje: unul de la Vîşinski, spunând că, dacă regele nu acceptă un guvern Groza până a doua zi după-amiază, Vîşinski nu mai poate răspunde de continuitatea României ca stat independent, şi altul, adus de Groza, spunând că sovieticii promiseseră o mare ameliorare în relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi România dacă se constituie un guvern FND. El a menţionat în chip specific, restabilirea controlului asupra sistemului de transport, restituirea nordului Transilvaniei şi aplicarea condiţiilor de armistiţiu cu mai mare toleranţă. Regele a convocat pe liderii partidelor istorice târziu în noaptea de luni. Atât el, cât şi regina- mamă au apelat la ei să lase la o parte politica de partid şi să pună întreaga lor putere pentru a ajuta ţara în această situaţie primejdioasă. Ei au fost de acord”.

        Într-o variantă ulterioară, relatată lui Philippe Vigué Desplaces, regele a susţinut că în ziua de 5 martie 1945 l-a primit pe Vîşinski, care „a dezvoltat tema crizei politice. Cu o ipocrizie totală – când se ştia că la originea crizelor succesive care zdruncinau ţara se aflau conducătorii comunişti – el mi-a declarat că lucrurile nu mai pot merge aşa. Tonul discuţiei noastre a urcat repede. Vîşinski a început să se enerveze şi, întrucât îi ţineam piept, mi-a aruncat:

       < În două ore vreau să ştiu pe cine numiţi prim-ministru>.

Şi spunând aceasta, s-a întors şi a plecat.

        Două ore mai târziu, pe ceas, se afla din nou în biroul meu. Bineînţeles, eu nu mă supusesem. A început să strige şi să bată violent cu pumnul în masă. Apoi a ieşit trântind uşa cu atâta putere încât o bucată de tencuială s-a desprins de perete”[35].

        În mod evident, regele combină situaţii diferite. Acel „ultimatum” a fost dat în audienţa din 28 februarie şi se referea la demisia lui Rădescu. La 5 martie nu se punea problema numirii primului ministru pentru simplul motiv că încă din 2 martie regele îi încredinţase lui Petru Groza mandatul de formare a guvernului.

        . Stenogramele – devenite accesibile – nu lasă să se întrevadă că regele i-ar fi „ţinut piept” lui Vîşinski, ci din contra, că a fost cooperant. În ziua de 5 martie nu a existat nici o vizită la emisarului soivietic la Palat, scena cu „tântitul uşii” având loc tot în 28 februarie 1945.

        Cu un alt prilej – în versiunea relatată lui Arthur Goold Lee – Mihai I a negat că Maniu şi Brătianu ar fi fost „de acord” să ajute ţara în acele momente dificile, acceptând guvernul Groza. Din contra, nu a primit nici un sprijin din partea liderilor PNT şi PNL. Iuliu Maniu s-a declarat ferm împotriva oricărui compromis cu Groza, mai ales dacă în componenţa guvernului ar intra şi Tătărescu, pe care-l antipatiza profund. „Când regele i-a ceruit o sugestie, Maniu a încheiat cu ceea e spusese de mai multe ori până atunci: <Sunteţi înţelept, Dumnezeu vă va ajuta să găsiţi o soluţie>”[36].

        Afirmaţiile regelui sunt numai parţial adevărate. Iuliu Maniu a avut, pe tot parcursul crizei, o atitudine intransigentă, declarându-se împotriva oricărei concesii făcute sovieticilor, el mizând pe sprijinul SUA şi al Marii Britanii[37].

        Potrivit lui Ioan Hudiţă, fruntaş al PNŢ şi colaborator apropiat al lui Maniu, a existat o ameninţare, dar nu din partea lui Vîşinski, ci a lui Vinogradov, vicepreşedinte al Comisiei Aliate de Control. În după amiaza zilei de 5 martie 1945, preşedinţii celor două partide s-au prezentat la Palat. A doua zi, Iuliu Maniu a relatat colaboratorilor săi cum a decurs acea audienţă: Primul a luat cuvântul Dinu Brătianu, care a recunoscut că „situaţia extrem de grea în care se află el personal faţă de prietenii săi din partid, care se opun categoric rezistenţei militare, cât timp nu avem o dezlegare cel puţin din partea anglo-americanilor. În aceste condiţiuni, a continuat Brătianu, faţă de ultimatumul lui Vinogradov, având de ales între un război catastrofal cu Sovietele şi un guvern Groza, între aceste două rele, e preferabil ultimul. Mă doare din suflet să fac această alegere, însă partidul meu nu-mi permite alta mai bună. Am rămas perplex, zice Maniu. Mă uitam la rege, apoi la Brătianu, aliatul meu de atâţia ani şi amândoi ţineau capul în jos”. Poziţia lui Iuliu Maniu a fost fermă: „A ceda de bună voie Sovietelor, i-a spus el regelui, înseamnă să ne privăm şi de concursul anglo-americanilor, căci cum ar putea ei interveni silindu-i pe ruşi să-şi respecte cuvântul dacă noi acceptăm să ne supunem?”. Ca urmare, a cerut „respingerea ultimatumului Vinogradov”[38].

        La prima şedinţă de guvern, Petru Groza a anunţat că va expedia o telegramă lui I.V. Stalin, prin care să solicite restituirea nordului Transilvaniei aflat sub administraţia sovietică. Telegrama a fost trimisă în ziua de 8 martie, iar liderul de la Kremlin a răspuns a doua zi, 9 martie, că „guvernul sovietic a hotărât să satisfacă cererea guvernului român”[39].

        Ceremonia oficială s-a desfăşurat la Cluj, în ziua de 13 martie 1945, în prezenţa regelui Mihai, membrilor guvernului, a lui A. I. Vîşinski şi a altor oficialităţi. Reprezentanţii SUA şi Marii Britanii au refuzat invitaţia, nerecunoscând guvernul Groza.

        Prin decretul pentru reforma agrară din 23 martie 1945, semnat de rege, a fost legiferată reforma agrară realizată „de jos în sus”.

        La 4 şi 5 februarie 1946 – deci la 11 luni de la constituirea guvernului Petru Groza – acesta a fost recunoscut de SUA şi Marea Britanie, fiind invitat să paticipe la Conferinţa păcii de la Paris, tratatul fiind semnat la 10 februarie 1947.

        În încheierea celor prezentate în acest studiu se impune o concluzie:

        Guvernul Groza a fost instalat de sovietici ca urmare a acordurilor realizate în anii 1943-1944 între URSS, SUA şi Marea Britanie privind împărţirea sferelor de influenţă, România fiind „arondată” spaţiului sovietic.

        În timpul crizei politice din România de la sfârşitul lunii februarie şi începutul lunii martie 1945, Moscova a intervenit decisiv, în timp ce Londra şi Washingtonul s-au mulţumit să facă unele declaraţii formale, care i-au derutat pe liderii PNŢ şi PNL.

        Discutând cu emisarul sovietic şi supus unor presiuni din partea acestuia, Mihai I a înţeles că orice rezistenţă era lipsită de şanse şi a cedat.

        Ca urmare, eforturile ulterioare de a lansa tot felul de legende despre modul cum au decurs discuţiile dintre rege şi Vîşinski, pentru a arăta că suveranul i-a ţinut piept, se plaseză în afara realităţii.

        Oamenii politici au căutat întotdeauna să-şi confecţioneze o imagine pozitivă, socotind că ei deţin informaţia şi ca urmare îşi pot impune propriul adevăr. Nu odată şi de regulă pe termen scurt, au avut succes, dar până la urmă, mai devreme sau mai târziu, adevărul a ieşit la iveală.

        Şi în acest caz s-a putut demonstra că încercările de a acredita diverse variante, diferite de realitate, au fost desminţite de documente. Iar documentele nu pot fi ascunse la infinit şi nici contestate după descoperirea lor.

(Publicat în revista “Stefadina …file de Arhivă”, nr.1, 2015, pp 11-26)

[1] Misiunile lui Vîşinski în România. (Din istoria relaţiilor româno-sovietice, 1944-1946). Colegiul de redacţie al ediţiei române: Radu Ciuceanu (responsabil), Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Vitalie Văratec, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 1997, pp. 9-11

[2] Alexandru Vianu, Constantin Buşe, Zorin Zamfir, Gheorghe Bădescu, Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol. II (1939 -1945), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1976, p.

[3] Ibidem, p. 153

[4] Milovan Djilas, Conversaţii cu Stalin, Bucureşti, Editura Corint, 2015, p. 150

[5] Wiston Churchill, Al doilea Război Mondial, vol. II, Bucureşti, Editura Saeculum I.O.,1996, p. 381 – 382

[6] Relaţii internaţionale...,p. 185

[7] Vezi, pe larg, Ioan Scurtu, Instaurarea regimurilor democrat-populare în statele din Europa Centrală şi de Sud-Est. O analiză comparativă, în volumul 6 Martie 1945. Inceputurile comunizării României, Bucurereşti, Editura Enciclopedică, 1995.

[8] Stelian Neagoe, Istoria politică a României între anii 1944-1947. Crestomaţia tranziţiei dintre două dictaturi, Bucureşti, Editura Noua Alternativă, 1996, pp 53-56

[9] Dan Cătănuş, Vasile Buga (editori), Gh. Gheorghiu-Dej la Stalin . Stenograme, note de convorbire, memorii. 1944-1953, Bucureşti, INST, 2012, pp. 28-29

[10] „Scânteia” din 29 ianuarie 1945

[11] România. Viaţa politică în documente. 1945. Coordonator Ioan Scurtu, Bucureşti, Arhivele Statului din România, 1994, pp. 97-119

[12] „România liberă” din 11 februarie 1945

[13] Dinu C. Giurescu, Guvernarea Rădescu, Bucureşti, Editura ALL, 1996 (cap. VII).

[14] „Scânteia” din 26 februarie 1945

[15] Vezi, pe larg, Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866 – 1947), vol. IV. Regele Mihai, Ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2011 (Cap. III)

[16] Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, pp. 238-240

[17] Mircea Ciobanu, Convorbiri ..., p.270

[18] Nicoleta Franck, O înfrângere în victorie, p. 162

[19] Mircea Ciobanu, op. cit., pp. 240-241

[20] Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Perceţii anglo-americane, Bucureşti, Editura Iconica, 1993, p. 113

[21] C.V. R. Schuyler, Misiune dificilă. Jurnal (28 ianuarie 1945 – 20 septembrie 1946), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 51

[22] Mircea Ciobanu, op. cit., p.237

[23] Mircea Ciobanu, op. cit., pp. 241-243

[24] România. Viaţa politică în documente. 1945, p. 166

[25] Sovietizarea României…, p. 124

[26] Agresiunea comunismuluiîn România, vol. I. Documente din arhivele secrete.1944-1989, Ediţie îngrijită de Gh. Buzatu şi Mircea Chiriţoiu, Bucureşti, Editura Paideia, 1998, pp. 22- 23

[27] Ioan Scurtu, Istoria Partidului Naţional-Ţărănesc, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994, p. 430

[28] „Monitorul oficial”, nr. 54 din 7 martie 1945

[29] ” Scânteia” din 7 martie 1945

[30] Arh. N.I.C, fond Ministerul Propagandei Naţionale(MPN). Presa Internă, dos. 26/1945, f.30

[31] Ibidem, f. 27

[32] Mircea Ciobanu, op. cit., p.243-244

[33] Arh. N.I.C., fond MPN, dos. 26/1945, f. 46

[34] Sovietizarea României…, p. 130 – 133

[35] Mihai al României. O domnie întreruptă, pp. 106-107

[36] Arthur Goold Lee, Coroana contra Secera şi Ciocanul, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p.176

[37] Ioan Scurtu, Iuliu Maniu. Activitatea politică, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995 ( Cap. 9)

[38] Ioan Hudiţă, Jurnal politic (7 decembrie 1944 – 6 martie 1945). Ediţie Dan Berindei, Bucureşti, Editura Domino, 2008, pp. 489-491

[39] România. viaţa politică în documente. 1945, pp. 197 – 198

Share