„ENIGMELE ISTORIEI”

Într-o socierate în care un fost preşedinte al României declara că „Istoria nu ne învaţă nimic”, există români care cred că „Istoria este o carte de învăţătură” – cum scria N. Iorga, şi merită să fie cunoscută. Unul dintre aceştia este fostul meu student Constantin Corneanu, reputat specialist în istoria contemporană, care s-a încumetat să scoată o revistă, intitulată  „Enigmele istoriei”, care a ajuns la numarul 29. Pe pagina de titlu se menţionează: director Constantin Gherghina, redactor-şef Constantin Corneanu.

Numărul 4 pe 2022 se înscrie în formatul cunoscut: 80 de pagini, studii cu o tematică variată, ilustraţie bogată, condiţii grafice deosebite. Mă voi referi la câteva dintre studiuile care se referă la istoria recentă, cu un impact deosebit în actualitatea pe care o trăim cu toţii.

Florian Banu, în studiul România eminesciană vs România euro-atlantică. Constante ale istoriei naţionale, continuă analiza comparativă a situaţiei din trecut cu cea de astăzi. Il citează pe Eminescu: „Industriaşul şi comerciantul român, nesusţinut prin nici o măsură de statul pentru care plăteşte contribuţii şi îndeplineşte tot felul de servicii”, sunt lăsaţi să se ruineze, iar pe de altă parte, oferă cetăţenilor străini „putinţa de a mânui capitalul politic, veniturile bugetului statului, al judeţelor şi al comunelor”.

După Marea Unire din 1918 s-au găsit forţe politice care au promovat „politica prin noi înşine” punând bazele unei industrii naţionale, iar după cel de-al Doilea Război Mondial au asigurat industrializarea ţării.

Situaţia evocată de Eminescu s-a repetat, în forme mult mai grave, după 1989, când – aşa cum demonstrează cu date concrete Florian Banu – „Aproape toate capacităţile de producţie construite cu mari eforturi într-o jumătate de veac au fost închise, demolate, vândute la fier vechi”. Imaginile sunt sugestive: Ruinele Morii lui Asan înfiinţată în 1853; Demolarea Uzinei „Timpuri Noi” din Bucureşti; Ruinele Fabricii de bere „Zimbrul” din Iaşi. Este o dovadă că pe guvernanţii români Istoria nu-i învaţă nimic.

Constantin Corneanu în studiul Naivitate sau un risc asumat? analizează situaţia din 2022 prin prisma acordurilor convenite de Mihail Gorbaciov cu liderii occidentali în 1990, când Uniunea Sovietică era în pragul colapsului, iar SUA devenea singura superputere mondială. Preşedintele Sovietului Suprem al URSS a acceptat unificarea Germaniei – de fapt integrarea RDG în RFG – dar a insistat ca NATO să nu se extindă spre Est, fapt ce ar fi afectat securitatea ţării sale. Occidentalii i-au dat asigurări: în februarie 1990 secretarul de Stat al SUA declara: „unificarea Germaniei nu va duce la extinderea organizaţiei militare NATO”, iar cancelarul Republicii Federale Germane era categoric: după unificare, „NATO nu se va extinde spre Est”.

 Constatând că Gorbaciov „a crezut în cele declarate personal de liderii occidentali şi nu a cerut garanţia scrisă în ceea e priveşte o viitoare extindere a NATO spre Est”, Constantin Corneanu întreabă dacă Gorbaciov a fost naiv sau şi-a asumat un risc? Cred că ambele ariante sunt valabile, dar cred că şi dacă exista o garanţie scrisă situaţia nu se schimba; rămânea, pentru istorie,  „un petic de hârtie”.

 Constantin Corneanu publică partea a IV-a din studiul său  Relaţiile româno-sovietice/ruse în epoca post-Război Rece, în care analizează situaţia concretă din 1991 şi din anii următori. În acest cadru, Basarabia  ocupa un loc important, aceasta făcând parte din rândul statelor ocupate de URSS, care urmăreau să se elibereze de acest „calvar istoric”. Ministrul de externe Adrian Năstase a efectuat în martie 1991 o vizită la Chişinău unde a discutat cu preşedintele Mircea Snegur şi cu primul ministru Mircea Druc, conchizând că a considera Moldova ca „o provincie românească ce trebuie preluată printr-o uniune imediată în momentul de faţă este utopică şi contraproductvă”. Cei doi demnitari au fost întrutotul de acord.

 În minte mi-a venit situaţia din decembrie 1917 – martie 1918, când două treimi din teritoriul României era ocupat, iar Basarabia era răvăşită de retragerea trupelor ruse de pe frontul din Moldova, situaţie în care liderii politici de la Chişinău şi Iaşi nu au aşteptat „sfatul” marilor Puteri, ci au avut demnitatea şi curajul să  realizeze unirea Basarabiei cu România. Cu certitudine, situaţia din  1991 era mai puţin complicată decât cea din 1917-1918, iar contextul internaţional era dominat de unificarea Germaniei,  astfel că se putea aborda problema Unirii. Dar nu au făcut-o. Mai mult, România a fost prima ţară din lume care a recunoscut independenţa Republicii Moldova. Ulterior s-a pledat pentru dezvoltarea relaţiilor între cele două state, problema Unirii fiind eliminată din vocabularul oficial.

 Liderii politici de la Bucureşti – obsedaţi de ideea aderării României la NATO şi la Uniunea Europeană – au  evitat promovarea unor relaţii  pozitive cu Federaţia Rusă, inclusiv în domeniul comerţului. Au preferat  să închidă fabricile de confecţii, încălţăminte, mobilă ş.a. decât să vândă produsele lor pe piaţa rusă, unde saveau o mare căutare. Au lăsat fără lucru mii şi mii de oameni, mulţi dintre ei fiind nevoiţi să ia drumul pribegiei pentru aşi câştiga pâinea cea de toate zilele.   Constantin Corneanu apreciază: „Începând cu anul 2014, pe baza deciziilor Consiliului UE, după declanşarea crizei ucrainene relaţiile politico-diplomatice au înregistrat o turnură neplăcută, marcată de suspiciuni, acuze şi reticienţe”.

  Autorul a folosit o exprimare elegantă. În realitate, de ani buni, România nu mai are o politică externă proprie, ci este „direcţionată” de la Washington şi Bruxelles, devenind o piaţă de desfacere pentru produsele statelor occidentale europene  şi anexă militară a NATO. După ce a fost distrusă industria de armament (în anii 1980, ţara noastră se afla pe locul al patrulea din lume în privinţa exportului de arme), a fost nevoită să cumpere tehnică militară de mult depăşită fizic şi moral, între care avioane fabricate în 1974. După ce a desfiinţat armata naţională, România trebuie să „găzduiască” mii de militari americani, francezi, olandezi, englezi etc pentru a  „apăra flancul estic al NATO”.

 Relaţiile cu Republica Moldova au cunoscut o evoluţie univocă: guvernul român acordă burse studenţilor moldoveni, construieşte şcoli şi grădiniţe în statul vecin, trimite curent electric şi gaze „fraţilor noştri”, iar preşedinta Maia Sandu cere noi ajutoare şi ne dă sfaturi privind necesitatea promovării femeilor în posturi politice de conducere, după modelul existent la Chişinău.