Am fost un om ambiţios, ordonat şi cu o mare putere de muncă.

Stimate domnule profesor loan Scurtu, într-o definiţie celebră, Albert Einstein numea coincidenţa drept „felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim”. Să fie o manifestare a divinului „întâmplarea” de a vă fi „ivit în lumină” pe 27 noiembrie 1940, adică taman în ziua când a fost asasinat Nicolae lorga? Când aţi conştientizat această „coincidenţă”? V-a marcat existenţa/destinul această legătură cu marele istoric?

Evident, este o pură întâmplare faptul că m-am născut în ziua, luna şi anul în care a murit Nicolae lorga. Dar poate că „destinul” a hotărât ca eu să-i calc pe urme. În familia mea – ca şi în celelalte familii din Dochia – nu se sărbătorea ziua de naştere, ci ziua numelui, în cazul meu – 7 ianuarie, Sfântul loan Botezătorul.

„Coincidenţa” am aflat-o târziu.

În anul II de facultate, la propunerea profesorului Dumitru Almaş şi cu apro­barea decanului Dumitru Berciu, am primit acces la fondul special al bibliotecii.

Citeam în biroul doamnei Maria Vulcu, bibliotecara şefă, care a fost studenta lui N. lorga. Dânsa mi-a povestit despre profesor şi despre asasinarea sa la 27 noiembrie 1940. Atunci am făcut legătura cu ziua mea de naştere.

Ca urmare, am început să citesc despre viaţa şi opera lui N. lorga. Cele aflate contrastau puternic cu ceea ce ni se preda la cursul general de istoria contemporană a României, unde N. lorga era prezentat ca naţionalist, exponent al burgheziei reacţionare, sprijinitor al dictaturii „profasciste” a lui Carol al ll-lea. Ni se spunea că, în calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri, în 1932 a primit în vila sa de la Mangalia o delegaţie de învăţători. Când aceştia s-au plâns că situaţia lor era disperată, lorga le-a spus: „Dacă eraţi disperaţi nu veneaţi în casa mea, alături este Marea” – ceea ce însemna că îi îndemna să se sinucidă.

Aprecierile s-au schimbat în bună parte şi în 1965 s-a organizat la Facultatea de lstorie o sesiune ştiinţifică la care eu (având gradul didactic de prepa­rator) am prezentat comunicarea „N. lorga despre cauzele şi caracterul Primului Război Mondial”, care a fost publicată în Analele Universităţii Bucureşti. Seria Istorie. De-a lungul timpului am publicat cel puţin zece studii despre activitatea lui N. lorga şi în cărţile mele privind perioada interbelică am prezentat activitatea sa politică.

A fost o mare onoare pentru mine să îndeplinesc între anii 2001 şi 2006 funcţia de director al lnsti- tutului de lstorie „N. lorga”, întemeiat de profesor, şi să lucrez chiar în biroul său.

Măcar pentru frumuseţea discuţiei, aş mai menţiona o coincidenţă – locul naşterii poartă în nume nu „sunetul lacrimei”, cum zicea Blaga despre Lancrămul natal, ci amintiri mitice – Dochia, fiica lui Decebal, de care s-a îndrăgostit Traian. Ce subiect palpitant pentru nişte povestiri istorice pe gustul unui istoric şi scriitor, care unora dintre noi le-a încântat şi îmbogăţit copilăria, aflat azi într-un con gros de umbră! Câteva vorbe despre Dumitru Almaş, rogu-vă!

Bătrânii satului mi-au spus legenda despre Dochia, fiica lui Decebal, urmărită de romani, care s-a refugiat pe muntele Ceahlău şi, pentru a nu

fi recunoscută, a devenit ciobăniţă. Când soldaţii romanii i-au dat de urmă, aceasta l-a rugat pe Dumnezeu să o transforme în stâncă. Din satul în care m-am născut se vedea o stâncă numită Dochia şi de aici numele acestuia.

Aceasta e legenda, unul dintre cele patru mituri fundamentale ale poporului român, cum le-a numit G. Călinescu, mitul etnogenezei, terfelit în zilele noastre, ca multe altele, de câte un Ghiţă „savant” şi miştocar foarte. Vă mulţumesc că aţi rezumat-o!

În familia noastră cel mai „realizat” era fratele mamei, nenea Take, care şi-a luat numele de scriitor şi publicist de Dumitru Almaş. Profesorul a avut o influenţă covârşitoare asupra mea. M-a botezat, m-a cununat, mi-a botezat ambii copii. Prin exemplul său, prin îndemnul şi sfaturile sale mi-am realizat visul vieţii mele. De mic copil, când cineva mă întreba „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”, răspundeam fără ezitare: „Profesor ca naşul Take”.

M-am format cu acest gând şi când am terminat liceul, am decis să dau admiterea la Universitate pentru a deveni profesor. Eu am vrut să merg la laşi la Filologie, dar dânsul m-a convins să vin la Bucureşti, la lstorie. În anii de studenţie am beneficiat de cărţile din biblioteca sa, dar şi de multe „povestiri istorice” şi relatări despre oamenii pe care i-a cunoscut, inclusiv despre N. lorga.

Am audiat cursul său de lstoria universală modernă şi mi-am dorit ca şi eu să fiu un astfel de profesor.

Nu am urmat secţia de lstorie Universală, pentru a nu se zice că am făcut-o fiindcă sunt „protejatul profesorului Almaş” (se aflase că este unchiul meu) şi m-am înscris la secţia de lstoria României.

Împreună cu dânsul am publicat în 1973 prima carte la o editură naţională – Sport-Turism. S-a intitulat Turism cu manualul de istorie, după care am mai scris una pentru aceeaşi editură – Itinerare patriotice (1985).

Ca să rotunjim „povestea”, punctaţi câteva repere ale devenirii dumneavoastră pe urmele „naşului Take”.

Am fost repartizat în 1962 la Catedra de Istoria României şi am parcurs toate treptele ierarhiei didactice: preparator, asistent stagiar, asistent, lector, conferenţiar, profesor. În 1990 am fost ales şeful acestei catedre, care a devenit – la propunerea mea – Catedra de Istoria Românilor, deoarece ne ocupam nu numai de românii din statul naţional, ci şi de cei din afara graniţelor: Basarabia, nordul Bucovinei, Ungaria, Rusia, sudul Dunării, Australia, Canada, SUA etc.

Timp de 48 de ani (1962-2010) am trăit marea satisfacţie de a lucra cu studenţii. Seminariile, cursurile, consultaţiile, excursiile de studii, conduce­rea lucrărilor de licenţă au fost minunate prilejuri de a avea contacte şi a discuta cu aceşti tineri.

Mi-a făcut plăcere să mă întâlnesc cu foştii mei studenţi – deveniţi profesori, arhivişti, muzeografi, ziarişti ş.a. – şi să ne amintim de anii „de demult”, să aflu problemele cu care se confruntă şi să discutăm „ce este de făcut”.

Sunteţi, cu precădere, istoricul celui de-al 20-lea veac. De două decenii, călătorim prin alt tărâm, prin alt secol, despre care André Malraux prorocise că „va fi religios, sau nu va fi deloc”. Nu pare câtuşi de puţin religios secolul nostru. Dacă l-aţi pune într-o ecuaţie cu veacul trecut, ce-aţi puncta?

 Am trăit în două secole, dar pentru mine momentul despărţitor a fost 1989. Dacă munca didactică am desfăşu­rat-o din plăcere, activitatea ştiinţifică a fost rodul voinţei mele de a contribui la scrierea unei istorii întemeiate pe documente şi de a aborda teme care erau ocultate sau falsificate de regimul de până în 1989, dar şi după această dată.

Recunosc că am fost un om ambiţios, ordonat şi cu o mare putere de muncă. Am publicat 48 de cărţi de autor, 43 în calitate de coordonator şi coautor, 59 coautor, dintre care 14 în limbi de circulaţie internaţională. De asemenea, am publicat în reviste de specialitate 366 de studii de autor şi 15 în colaborare, dintre care 25 în limbi de circulaţie internaţională. Numeric vorbind, cele mai multe cărţi şi studii au apărut în sec. XXI (la unele volume am scos două-trei ediţii).

Până în 1989 a trebuit să recurg la titluri de „acoperire”: Viaţa politică din România. 1918-1926 (istoria Partidului Ţărănesc), Din viaţa politică a României. 1926-1947 (istoria Partidului Naţional- Ţărănesc), Contribuţii privind viaţa politică din România (istoria monarhiei). La reeditare – noi ediţii, revăzute şi adăugite – am menţionat titlul lor real. De exemplu: Istoria românilor în timpul celor patru regi. Vol. l – Carol l, vol. ll – Ferdinand, vol. lll – Carol al ll-lea, vol. lV – Mihai l, în total 1 165 de pagini.

Tot după 1989 am putut publica, în calitate de coordonator şi coautor, volume care nu puteau fi acceptate de fostul regim: Istoria Basarabiei de la începuturi până astăzi (1994), care a cunoscut patru ediţii, inclusiv una în limba rusă; Minorităţile naţionale din România, 1918-1938 (3 volume); Ideologie şi formaţiuni de dreapta în România. 1918-1943 (7 volume), Viaţa politică din România. 1945-1947 (3 volume).

După ce, în 1988, mi-a apărut volumul Alba Iulia. 1 Decembrie 1918 (184 p.), în anul 2018 am publicat Istoria românilor de la începuturi până în 1920. Drumul spre Marea Unire (716 p.).

Privind retrospectiv, am ajuns la concluzia că secolul al XX-lea a fost mai interesant şi mai specta­culos, în timp ce veacul actual tinde să devină linear.

În ultimă instanţă, este vorba despre raportul de putere pe plan mondial. După prăbuşirea imperiilor (rus, austro-ungar, otoman) la sfârşitul Primului Război Mondial, au urmat intrarea în disputa pentru putere a SUA, încercarea Germaniei de a domina Europa şi lumea; acordurile de la Teheran şi lalta (1943-1944) prin care URSS a dobândit statutul de mare putere mondială; acordul de la Malta din decembrie 1989, care a consacrat supremaţia mondială a SUA.

De câţiva ani, asistăm la puternica ascensiune a globaliştilor, care urmăresc uniformizarea lumii prin desfiinţarea statelor naţionale, a religiei, familiei, graniţelor şi a tot ce ţine de evoluţia milenară a omenirii. Printr-o propagandă extrem de activă şi înşelătoare, au reuşit să obţină promovarea în funcţii de conducere la nivel internaţional şi statal a unor persoane fără pregătire intelectuală, fără experienţă politică, pe care le manevrează cu uşurinţă.

Dacă-mi permiteţi, aş mai adăuga la lista „calităţilor” mai sus-numiţilor o nemăsurată dorinţă de putere şi şantajabilitatea lor! Dar să continuăm. Nici cultural nu se arată a fi acest secol XXI. Să-l citez pe Iorga: „Fără steag de cultură, un popor e o gloată, nu o oaste”. Cam în ce stadiu de transformare suntem

Iorga avea perfectă dreptate, dar – cum bine se ştie – în prezent domină o cu totul altă viziune. Globalismul a cuprins şi ţara noastră, iar liderii săi politici sunt foarte satisfăcuţi, deoarece „steagul” României se află în mâini „bune”, la Bruxelles şi la Washington.

Ajuns preşedinte din marinar, Traian Băsescu a declarat limpede că România este „licuriciul mic, care trebuie să urmeze licuriciul mare” (SUA), adică nu trebuie să mai aibă o politică externă proprie, în conformitate cu interesele poporului român.

A mai declarat că „România este un stat mafiot” şi deci nu poate avea o structură proprie. Următorul preşedinte, profesor într-un oraş de provincie (Sibiu), a declarat în cel de-al doilea mandat că „România este un stat eşuat”. În cea mai evidentă concepţie a globaliştilor a lansat un proiect de ţară, numit „România educată”. Dincolo de vorbe se află realitatea. Deşi există o lege care prevede alocarea pentru învăţământ a cel puţin 6% din bugetul statului, în 2022 acest procent a fost de 2,28%.

România nu mai este de ani buni o „voce” pe arena internaţională. Ea a devenit – după expresia economistului Ilie Şerbănescu – o „colonie” a SUA.

La întrunirile Consiliului Uniunii Europene şi ale şefilor de state din NATO, preşedintele României face figuraţie, fiind de acord cu toate propunerile, chiar dacă unele afectează interesele poporului în fruntea căruia se află. Nu este de mirare că România este tratată cu dispreţ, fapt dovedit de neacceptarea ei în spaţiul Schengen, deşi a îndeplinit toate condiţiile încă de acum zece ani, precum şi de refuzul SUA de a ridica vizele de intrare pentru români, deşi militarii noştri, la solicitarea administraţiei de la Washington, au luptat şi mulţi dintre ei au murit în Irak, Afganistan, Kosovo şi pe alte fronturi.

Cert este că românii şi-au pierdut încrederea în clasa politică şi refuză să voteze asemenea politicieni. Este semnificativ faptul că la alegerile parlamentare din anul 2020 s-au prezentat la vot doar 31,84% dintre cetăţenii cu drept de vot.

Într-o convorbire din 2013, îmi spuneaţi cam aşa: „Am avut o viaţă bogată şi sunt bucuros că am apucat vremuri atât de fascinante”. Vi se mai par fascinante vremurile pe care le trăim de vreo 3 ani încoace? Încotro de îndreptăm?

Am predat la Editura Junimea din Iaşi cartea intitulată Povestiri adevărate. Memorii (de circa 800 p.), în care am scris:

„Mi-a fost dat să trăiesc sub mai multe regimuri. M-am născut în noiembrie 1940, când la putere se afla generalul Antonescu în colaborare cu legionarii conduşi de Horia Sima. În ianuarie 1941, generalul i-a înlăturat pe legionari şi a rămas singur la conducere, bazându-se pe armată. La 23 august 1944, Antonescu a fost înlăturat şi s-a reinstaurat regimul democratic, care a fost înlocuit cu dictatura proletariatului la 30 decembrie 1947. A urmat un lung regim socialist- totalitar, în fruntea căruia s-au aflat Gheorghe Gheorghiu-Dej şi apoi Nicolae Ceauşescu. La 22 decembrie 1989 s-a revenit la un regim democratic. Am receptat aceste regimuri în funcţie de vârsta pe care o aveam, fiind unul dintre milioanele de români care au trăit «sub vremi».” Volumul se opreşte la această dată.

Au trecut de atunci peste trei decenii, timp în care ne întrebăm cu toţii, ca odinioară Octavian Goga:

„Ce s-a ales de casa asta?”

Politicienii români s-au lăudat – şi continuă să o facă – susţinând că au propus şi realizat un grandios „proiect de ţară”. În realitate, acest „proiect” a fost stabilit şi pentru celelalte state foste socialiste, care din Tratatul de la Varşovia şi CAER – instituţii dominate de URSS, au trecut în NATO şi în Uniunea Europeană, unde rolul decisiv îl au SUA şi marile state occidentale. Adică au trecut de la un pol de putere la altul.

Prim-ministrul Petre Roman a declarat în ianuarie 1990 că „statul trebuie să-şi ia mâna de pe econo­mie”, în condiţiile în care 90% din economia României era de stat. La solicitarea FMI s-a trecut la o priva­tizare rapidă, chiar şi pe 1 leu, întreprinderile româneşti fiind lichidate, iar ţara noastră a devenit piaţă de desfacere pentru produsele occidentale şi furnizoare de forţă de muncă ieftină pentru firmele din Italia, Spania, Germania şi alte state din vest.

Agricultura cooperatistă a fost desfiinţată, terenul arabil a fost împărţit în milioane de loturi, sistemele de irigaţie care alimentau cu apă 3,2 milioane de hectare au fost lichidate, la fel şi marile combinate de păsări şi porci (între care şi Contim – unul dintre ele mai mari din Europa acelor ani). Ca urmare, România, care în mod tradiţional era o exportatoare de produse agricole, a ajuns în situaţia să importe 80% din produsele alimentare. Până şi aluat congelat pentru pâine!

Pe acest fond, nemaiavând resurse de existenţă în ţară, peste 4,6 milioane de români şi-au părăsit casele şi copiii, plecând la muncă în Occident – la cules de căpşuni, măsline, la îngrijit bătrâni etc. După 1989 s-a înregistrat cel mai mare exod de populaţie din istoria României şi unul dintre cele mai mari din lume.

De vreo zece ani, Europa, inclusiv „casa noastră”, a fost cuprinsă de febra globalizării. Birocraţii de la Bruxelles lansează teorii şi programe care, în fond, urmăresc distrugerea statelor naţionale şi a civilizaţiei existente. De exemplu, s-a lansat programul înlocuirii maşinilor care folosesc benzină şi motorină cu altele, bazate pe energia electrică. Dar nu s-a analizat cu ce preţuri se va produce energia electrică şi nici ce se va face cu deşeurile rezultate. Nu s-a ţinut cont de faptul că reţelele de transport a energiei electrice existente în statele membre ale UE nu sunt adecvate unui asemenea consum uriaş.

Recent, ministrul Transporturilor a anunţat că România a contractat achiziţionarea a 20 de trenuri de mare viteză, deşi ţara noastră nu dispune de infrastructura necesară, liniile de cale ferată şi terasamentele aflându-se într-o situaţie mai mult decât precară.

În 1989, România se afla pe locul al patrulea din lume în privinţa exportului de arme. După primirea în NATO a fost lichidată industria de apărare şi a fost desfiinţată armata permanentă care număra 300 000 de militari, fiind menţinuţi doar 78 000 prin contract.

Argumentul a fost că „ne apără NATO”, drept care în România au reapărut bazele militare străine, desfiinţate în 1958.

România a fost una dintre primele ţări care, la solicitarea preşedintelui SUA, au alocat 2% din PIB pentru înzestrarea armatei, iar recent preşedintele Johannis a anunţat că acest procent se va ridica la 2,5%. Cum sunt utilizate aceste sume s-a putut constata recent, când ministrul Apărării Naţionale a anunţat că România a cumpărat 32 de avioane din Norvegia – cu o vechime de peste 40 de ani, scoase din uz de această ţară – zicând că astfel contribuie la „modernizarea” armatei române, pentru a fi compatibilă cu dotarea NATO.

Pentru a lovi în alimentaţia tradiţională, globaliştii de la conducerea UE au stabilit că vacile contribuie la poluarea atmosferei şi au hotărât reducerea numărului acestora cu 30%. Pe de altă parte, ei nu spun nimic despre efectul produs de explozia a mii şi mii de rachete trimise de SUA şi state din UE în Ucraina, aflată în război cu Rusia.

În cele 15 „compartimente” din Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă aprobat de UE la propunerea unui exponent al globalismului aflat în guvernul României nu s-a prevăzut niciun cent pentru spriji­nirea agriculturii. UE – dominată de globalişti – a cerut renunţarea la hrana tradiţională şi a stabilit ca europenii să consume viermi şi insecte.

Ca urmare a distrugerii economiei naţionale, guvernanţii români au ajuns să se împrumute la băncile occidentale pentru a asigura funcţionarea statului. Potrivit comunicatului oficial al BNR, în iulie 2022, România avea o datorie externă de 137 de miliarde euro. Mă gândesc cu groază la uriaşele restricţii impuse populaţiei de Nicolae Ceauşescu pentru achitarea unei datorii externe de 21 de miliarde dolari.

Există vreo şansă ca, în învăţământul preuniversitar, materia de studiu „Istoria” să redevină ceea ce ar trebui să fie, şi anume „Istoria României”, voievozii să fie repuşi în drepturi, iar adjectivul „naţional” să-şi recapete locul de cinste pe lângă substantivele care ne definesc ca naţiune: identitate, limbă, port…?

Istoria nu va redeveni „ceea ce ar trebui” să fie pentru că globaliştii urmăresc să şteargă memoria umanităţii. Pentru ei, conştiinţa naţională este un pericol şi de aceea trebuie eradicată.

De fapt, scoaterea istoriei românilor din liceu a început imediat după 1989. Noii lideri politici nu doresc ca românii şi în special tineretul să cunoască trecutul şi să-l compare cu prezentul. Să ştie ce efort au făcut bunicii lor şi taţii lor pentru a realiza o eco­nomie naţională viabilă. Sau că România producea locomotive la Reşiţa şi Malaxa-Bucureşti şi apoi la Electroputere Craiova, avioane la IAR Braşov, Bucureşti şi Craiova, platforme marine de extragere a petrolului din Marea Neagră, apă grea la Halânga etc. etc.

Politicienii nu pot accepta să se compare cine se află pe tronul lui Alexandru Ioan Cuza şi Carol I, cine sunt urmaşii lui Ion C. Brătianu şi Ion I.C. Brătianu la conducerea guvernelor României, cine sunt diplomaţii care să apere interesele României, cum au făcut-o Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Titulescu. Nu trebuie să afle că la Conferinţa păcii de la Paris din 1919, Ion I.C. Brătianu i-a înfruntat pe marii lideri ai lumii de atunci: Woodrow Wilson – preşedintele SUA, Lloyd George – prim-ministrul Marii Britanii şi Georges Clemenceau – preşedintele Consiliului de Miniştri al Franţei, susţinând cu fermitate intere­sele poporului român.

Din multe puncte de vedere, România a fost adusă la nivelul anilor 1950, când patriotismul era blamat, fiind etichetat ca naţionalism. Deosebirea este că „internaţionalismul proletar” a fost înlocuit cu „integrarea europeană şi în NATO”.

Mi-aţi declarat, cu versurile lui Maiakovski, că nu sunteţi „unul/ Din acei inşi mititei/ Care nu ştiu să vadă/ Decât făina lor din ladă”. Neîngrijin- du-vă doar de făina dumneavoastră, aţi avut parte şi de contestări, şi de acuze, şi de refuzuri. Nu şi de un loc în Academie… Regretaţi ceva?

Nu pot spune că am avut parte de reale contestări, acuze şi refuzuri. Atunci când au existat, ele veneau din partea unor veleitari, a câtorva politruci şi a unor invidioşi.

Cred că sunt singurul istoric care a avut parte de patru volume omagiale, apărute la împlinirea vârstei de 60, 70, 75 şi 80 de ani, la care au colaborat sute de persoane care m-au cunoscut.

Nu am cerut, ci am fost solicitat să îndeplinesc anumite funcţii: şeful Catedrei de Istoria Românilor de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, decanul Facultăţii de Arhivistică (pe care am înfiinţat-o) din cadrul Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, directorul general al Arhivelor Statului (care sub conducerea mea şi-au luat numele de Arhivele Naţionale), directorul Institutului de Istorie „N. Iorga”, directorul adjunct ştiinţific al Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, membru în Consiliul Ştiinţific al Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, inspector general în Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, consilier de stat la Administraţia Prezidenţială, preşedintele Societăţii de Ştiinţe Istorice din România etc.

Nu am solicitat să fiu primit în Academia Română, dar mi s-a spus (neoficial) că Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie s-a opus. De altfel, până recent, Academia Română nu a avut niciun membru specia­list în istoria contemporană (Dinu C. Giurescu şi Florin Constantiniu au fost la bază medievişti).

Din contra, Academia Română m-a solicitat – prin preşedintele Eugen Simion şi vicepreşedintele Dan Berindei – să-i fac „servicii” importante: să accept postul de director al Institutului de Istorie „N. Iorga” ca urmare a demisiei lui Şerban Papacostea şi să coordonez volumul VIII din Tratatul de Istoria României, întrucât nu exista niciun membru al Academiei care putea să-şi asume această responsabilitate. Ca urmare, am fost singurul coordonator al unui volum din tratat care nu era (şi nu este) membru al Academiei. Mai mult, deşi acest volum, ca şi celelalte, a apărut sub egida Academiei Române, nu a avut printre autori niciun membru al Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie.

La întrebarea dacă „regret ceva?”, permiteţi-mi să răspund fredonând, precum odinioară Edith Piaf: „Non, je ne regrette rien”. Mulţumesc lui Dumnezeu, părinţilor mei, familiei mele, tuturor celor care mi-au fost aproape că am ajuns la vârsta de 82 de ani!

 Interviu realizat de

Rodica LAZARESCU

Share
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Set your Twitter account name in your settings to use the TwitterBar Section.