1948 – 1961: De la „poezia putrefactiei”, la Steaua Republicii Populare Romane

Încercarea unor politologi, ziarişti şi chiar istorici de a prezenta perioada 1945 – 1989 ca una lineară, în care s-a aplicat, timp de patru decenii şi jumătate, aceeaşi politică este  contrazisă de realitate. Studierea documentelor, în primul rând a celor de arhivă, dar şi a altor surse (memoriile contemporanilor, presa vremii etc) arată că în România, ca şi în celelalte state socialiste, comunismul a avut mai multe „feţe”. Pe parcursul existenţei sale, regimul socialist a cunoscut evoluţii spectaculoase, adesea contradictorii. O asemenea realitate este demonstrată şi de atitudinea regimului faţă de Tudor Arghezi.

Documentele vremii, în primul rând cele din Arhiva C.C. al P.C.R., confirmă faptul că în perioada sovietizării României. Oficialităţile de la Bucureşti, urmând cu slugărnicie indicaţiile venite de la Kremlin, au desfăşurat o amplă acţiune de oprimare, şi chiar lichidare, a valorilor naţionale.

Campania a început imediat după 23 august 1944 şi a urmat anihilarea vârfurilor culturii româneşti. Primii vizaţi au fost istoricii N. Iorga (ucis în noiembrie 1940) şi Gheorghe Brătianu. Din domeniul literaturii a fost ales Tudor Arghezi, cel mai talentat şi prestigios poet al ţării, care se bucura de o largă audienţă, mai ales în rândul tineretului.

Personalitate puternică, Tudor Arghezi nu s-a lăsat „înregimentat” în Frontul Naţional-Democrat sau în alte organizaţii iniţiate de Partidul Comunist, adoptând chiar o atitudine critică faţă de realităţile româneşti de după 23 august 1944. Pentru aducerea lui la tăcere au fost scoase la iveală unele articole publicate de Tudor Arghezi în perioada interbelică şi din anii războiului, care vădeau o atitudine politică incompatibilă cu noua situaţie în care se afla ţara.

În „România liberă” din 21 februarie 1945 a apărut articolul Un impostor: Tudor Arghezi, semnat de Miron Radu Paraschivescu, din care cităm: „Dl. Tudor Arghezi face parte din galeria poeţilor care mor prea târziu: după ce s-a compromis atât de rău încât nici o minune nu-i mai poate ridica: nici măcar talentul”. În opinia lui M.R. Paraschivescu poetul „nu e decât un impostor”, un „parvenit al condeiului”. Tudor Arghezi era acuzat că nu a rămas consecvent începutului său literar, când publicase în reviste socialiste alături de N.D. Cocea şi Gala Galaction, deoarece „nici o clipă-n viaţa sa n-a fost şi nu este socialist”. El „a trădat orice idee”, a căutat întotdeauna „să se strecoare cu profituri sub pulpana puternicilor câte unei zile”.

Tudor Arghezi era „gratulat” cu epitete precum: „rău credincios, după cum a fost şi rău cetăţean şi mincinos tovarăş”. Era citat un articol în care poetul afirma că „odată cu apariţia lui Hitler, în politica europeană se simte şi <un vânt de bărbăţie nouă bătând peste continent>”. Această apreciere era, în opinia lui M.R. Paraschivescu, mărturia clară a aderării lui Tudor Arghezi la hitlerism. Poetul era asemănat cu „hoţii de buzunare, care, după ce dau lovitura, strigă tot ei tare: <Puneţi mâna pe pungaşi>, ca să aibă timp să se strecoare nebăgaţi în seamă”. Declaraţia lui Tudor Arghezi că era apolitic ar fi fost inspirată din „metoda perfidă a fascismului în derută”.

O vină capitală a lui Tudor Arghezi era aceea că a susţinut războiul antisovietic, a publicat articole împotriva bolşevismului, a scris prefaţa la cartea Ard malurile Nistrului, de Constantin Virgil Gheorghiu – „elevul său mieros şi tâlhar”. În consecinţă, i se cerea lui Arghezi, „poetul tuturor trupitudinilor, să tacă”.

Dar Tudor Arghezi nu era omul care „să tacă”. În 1946 a publicat trei cărţi: Versuri alese, Bilete de papagal şi Manual de morală. În acelaşi an a primit Premiul Naţional pentru Poezie. În 1947 a văzut lumina tiparului volumul Una sută de poeme.

A continuat să publice tablete; în una dintre acestea, apărută în „Adevărul”, în februarie 1947 şi reprodusă de ziarul naţional-ţărănist „Dreptatea”, aprecia că în România lipsea libertatea scrisului.

O asemenea apreciere era considerată un atac împotriva regimului democrat popular şi o solidarizare cu forţele „reacţionare”. Din nou, replica a venit de la M.R. Paraschivescu, de această dată în „Scânteia”. În articolul Drumurile unui poet: T. Arghezi, apărut la 3 martie 1947, Paraschivescu aprecia că se impunea punerea la punct a poetului, deoarece „cuvântul său poate influenţa – în rău – o parte a publicului”. Paraschivescu relua criteriile formulate în 1945, conchizând că Arghezi îi elogia pe „fruntaşii fascismului românesc şi străin, combătându-i pe adversarii acestuia”.

Dar şi de această dată Tudor Arghezi şi-a văzut de drumul său, astfel că în anul 1947 a publicat volumul O sută una de poeme, în care a inclus câteva poezii în care se făcea aluzie la înstrăinarea pământului ţării şi a folosit chiar cuvântul „liftă”, care-i desemna pe păgâni. Oficialităţile au înţeles că era vorba despre bolşevicii atei, despre Basarabia şi nordul Bucovinei, ocupate de sovietici. Cartea a fost interzisă, iar exemplarele nevândute au fost topite.

Conducerea de partid a decis să dea o ripostă fermă, care să-i pună în gardă pe toţi scriitorii, care trebuiau să ştie că nu erau permise nici un fel de critici, fie chiar şi aluzive, la adresa „fratelui mai mare” de la Răsărit şi a regimului democrat-popular din România.

De această dată, sarcina de a-l „executa” pe Tudor Arghezi a revenit lui Sorin Toma, vechi membru de partid, cadru de nădejde care a luptat în Armata Roşie, drept care jurase credinţă statului sovietic. Era deci omul potrivit şi de încredere pentru a demola valorile naţionale româneşti, în acea perioadă de stalinizare galopantă a culturii şi a tuturor structurilor statului român. Acest fapt nu poate fi tăgăduit. În anul 2004 a apărut la Editura Compania cartea Privind înapoi. Amintirile unui fost ziarist comunist, redactor şef al „Scânteii” din 1947 până în 1960, semnată de Sorin Toma.

În fişa de prezentare a autorului se menţionează că acesta „a activat în mişcarea comunistă – atunci aflată în clandestinitate – şi a fost unul dintre redactorii <Scânteii> ilegale. A fost arestat în repetate rânduri. În 1941 – 1943, în Ucraina, a supravieţuit exterminării totale a evreilor întreprinsă de armata de ocupaţie germană. În 1943 – 1945, a luptat pe frontul antihitlerist (Ucraina – Belorusia – Prusia Orientală), iar în 1945 a fost reintegrat în armata română. În 1946 a fost reîncadrat la <Scânteia>, cotidian al cărui redactor-şef a devenit în anul următor. A deţinut acest post până în 1960. Între 1949 şi 1960 a fost membru al C.C. al P.C.R.”

Gheorghe Cristea, redactor la „Scânteia” în perioada când Sorin Toma era redactor-şef, avea să aprecieze: „În grupul care avea misiunea să decapiteze intelectualitatea românească prin desfiinţarea celor mai valoroase elemente ale acesteia, conducerea <Scânteii> îşi avea locul său determinat”. Sorin Toma nu era un activist oarecare, el era redactorul şef al ziarului care promova „linia” partidului. Cine nu-i urma indicaţiile era taxat ca „duşman al clasei muncitoare”, „duşman al partidului”, „duşman al Uniunii Sovietice” etc.

Tudor Arghezi avea fie „desfiinţat” printr-un amplu articol publicat de Sorin Toma în organul de presă al C.C. al P.C.R., care urma să devină „îndrumarul” tuturor scriitorilor din România şi a activităţii literare în general. În memoriile sale, Sorin Toma a inclus o anexă având titlul Care este adevărul în „cazul Arghezi”, cuprinzând scrisoarea pe care i-a adresat-o lui Mircea Zaciu în 1997. Aici el preciza că redactarea şi definitivarea articolului a durat câteva săptămâni, textul fiind citit şi amendat de conducerea superioară prin Iosif Chişinevschi, secretar al C.C. al P.M.R., care afirma că sugestiile veneau chiar de la Gheorghe Gheorghiu-Dej. Autorul le-a urmat cu fidelitate: „Aveam sentimentul că eram implicat într-o acţiune folositoare nu numai partidului, ci şi literaturii, culturii, obştei”. Sorin Toma a precizat că „articolul a fost într-adevăr scris de mine, dar din iniţiativa, din însărcinarea şi sub controlul conducerii de partid, care l-a aprobat atât înainte, cât şi după publicare”.

Explicaţie de prisos, deoarece era bine cunoscut faptul că în „Scânteia” se publicau numai materiale care exprimau punctul de vedere al C.C. al P.M.R. În acest caz, scopul urmărit de conducerea partidului, prin unealta sa Sorin Toma, era să zdruncine prestigiul şi influenţa lui Tudor Arghezi, să dea un avertisment şi celorlaţi cărturari, care nu acceptau să se lase „înregimentaţi”. Potrivit concepţiei bolşevice, arta avea caracter de clasă şi trebuia să slujească obiectivele proletariatului în lupta lui contra burgheziei şi pentru edificarea unei lumi noi, socialiste. Sursa călăuzitoare pentru redactarea articolului a fost un raport al ideologului sovietic Jdanov, promotorul proletcultismului.

Articolul a apărut în „Scânteia”, din 5, 7, 9 şi 10 ianuarie 1948, în patru părţi, sub titlul Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei. Răsfoind volumele lui Tudor Arghezi. Mai întâi, Sorin Toma constata că, în tinereţe, Arghezi a avut o „ideologie democratică”, a susţinut luptele de eliberare socială (cu referire la răscoala din 1907), a utilizat „graiul proaspăt” al claselor asuprite, citând versurile din poezia Testament:

„Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite

Eu am ivit cuvinte potrivite”.

Dar, constata Sorin Toma, poetul s-a abătut de la această cale şi a pornit pe un drum înfundat, cu consecinţe nefaste. Era subliniat faptul că arta „are conţinut de clasă şi tinde să-şi cristalizeze şi o formă de clasă”. Prima concluzie era aceea că „artă pentru artă nu există”, iar poezia lui Arghezi strecura în mintea cititorilor „prin contrabandă, droguri, afrodisiace, otrăvuri spirituale şi stupefiante”. Totodată, poetul cultiva „scârba de viaţă”, tot ce era maladiv, pesimismul, misticismul, cultul morţii, neavând „în sine nimic original şi nimic naţional”. Realitatea – în opinia lui Sorin Toma – era că „dl. Arghezi scrie pentru burghezie. D-sa scrie pe gustul burgheziei. Opera d-sale reflectă lumea morală a burgheziei”.

Aşa cum subliniase ideologul sovietic Jdanov, forma de expresie nu putea fi judecată izolat de conţinutul ideologic şi de clasă. Analizând opera lui Tudor Arghezi, „Scânteia” constata că limbajul său poetic a cunoscut o degradare continuă; erau folosite cuvinte precum mucegai, bube, noroi etc. Sorin Toma ţinea să precizeze că, din acest punct de vedere, Arghezi nu era un inovator, el imitându-l în poezie pe Pablo Picasso, care, în picturile sale, a introdus excrementele ca material artistic.

O altă concluzie era aceea că Tudor Arghezi „s-a înfundat” într-o „estetică pură”, dar care, de fapt, este „estetica unei clase în agonie şi mai precis încă, într-o agonie agresivă, asemenea unei nebunii furioase. O asemenea <estetică> nu poate pretinde o mai mare valoare de circulaţie decât ar putea să aibă nişte obiecte fabricate într-o leprozerie, sau nişte idei elaborate în casa de nebuni”. După cum se poate observa, „rafinatul” analist Sorin Toma folosea cuvinte pe care el însuşi le încriminase câteva rânduri mai sus. Dar concluzia era limpede: „Ea nu este propriu-zis o estetică, ci un fenomen patologic, un agent al contagiunii pe care societatea sănătoasă trebuie să-l izoleze”.

În această nouă societate, valorile estetice lăsate moştenire de către burghezie nu mai puteau constitui o scară de valori şi de aceea ele trebuiau revizuite cu curaj, în lumina concepţiei înainte despre lume şi viaţă.

Serialul din „Scânteia”  se încheia cu două întrebări şi anume: „Crâmpeiele de frumuseţe adevărată ce se mai întâlnesc pe ici pe colo în poeziile lui Arghezi, să fie oare un semn că în sufletul poetului nu stăpâneşte numai moartea, că există în el un rest de viaţă şi de simţire omenească destul de puternic pentru a regenera acest mare talent?

Sau nu este aceasta decât fenomenul ce se observă la cadavre când unghiile şi părul continuă să crească şi după moartea tuturor celulelor organismului?”

Autorul conchidea sentenţios: „Datele pe care ni le oferă viaţa şi scrierile lui Arghezi nu încurajează la optimism”.

Sorin Toma şi superiorii săi erau pe deplin satisfăcuţi de conţinutul articolului, el fiind considerat un „model de critică marxistă”, drept care a fost introdus ca obiect de studiu în învăţământul de partid şi de stat, a devenit o directivă pentru toţi cei care erau implicaţi în domeniile literaturii şi artei.

În fond, articolul lui Sorin Toma a dat semnalul „revoluţiei culturale în România”. Peste câteva luni a avut loc transformarea Academiei Române în Academia Republicii Populare Române (9 iunie), s-a adoptat legea învăţământului (3 august) şi legea cultelor religioase (4 august). Modelul sovietic, stalinist, era preluat şi aplicat cu mult sârg în România, ca şi în celelalte state de „democraţie populară”.

Tudor Arghezi, cel incriminat de Sorin Toma, a fost interzis ca scriitor, toate cărţile sale fiind trecute la „fondul special” al bibliotecilor. Situaţia s-a prelungit timp de şase ani. După moartea lui Stalin, în martie 1953, s-a înregistrat o anumită destindere politică şi ideologică în Uniunea Sovietică şi în ţările socialiste. Devenit prim-secretar al C.C. al P.M.R., în aprilie 1954, Gheorghe Apostol a căutat să-i atragă pe scriitori şi artişti alături de partid. Sorin Toma recunoaşte că, printre acţiunile iniţiate de Gheorghe Apostol, s-a aflat şi „reabilitarea” lui Tudor Arghezi.

În acest context, steaua poetului a început să strălucească din nou. În 1955 a fost ales membru al Academiei R.P. Române. Mihai Beniuc avea să-şi amintească faptul că la Congresul Uniunii Scriitorilor din 1956, Tudor Arghezi a fost primit cu aplauze, „şi cel care a bătut cel mai puternic din palme, până să-i crape probabil pielea pe ele, a fost însuşi Sorin Toma”.

Ca şi în alte împrejurări, partidul nu s-a dezis de propriile-i atitudini, ci a căutat să plaseze vina asupra unor persoane. De această dată, cel pus în cauză era Sorin Toma. S-a pus în circulaţie ideea că acesta ar fi dorit să-l înlăture pe Tudor Arghezi de pe soclu pentru a-l urca în locul său pe tatăl său, poetul A. Toma.

În 1960, Sorin Toma a fost scos de la „Scânteia” şi anchetat în legătură cu comportarea sa în timpul războiului. În memoriile sale, recunoaşte: „am cedat presiunii inchizitorilor” şi „am devenit, aşa cum mă dresase partidul, propriul meu inchizitor”. În 1963 Sorin Toma a fost exclus din P.M.R.

La 21 mai 1960, Tudor Arghezi împlinea 80 de ani. „România liberă”  îşi informa cititorii: „În cinstea acestei aniversări, staţiile noastre de radio şi televiziune au programat mai multe emisiuni speciale. Astfel, vineri se va transmite o emisiune literară intitulată <Omagiu maestrului Tudor Arghezi>.

Studioul de televiziune Bucureşti va transmite în emisiunea sa de sâmbătă un medalion <Tudor Arghezi>, care va cuprinde un cuvânt introductiv rostit de acad. Tudor Vianu şi prezentarea unor documente privind aspecte din viaţa maestrului, precum şi recitări din opera sa poetică”.

De asemenea, în centrele regionale şi în alte oraşe din ţară s-au organizat conferinţe publice consacrate operei lui Tudor Arghezi, la cluburi şi cămine culturale s-au desfăşurat seri literare.

Comitetul Central al P.M.R., Consiliul de Stat al R.P. Române, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a R.P. Române a adresat academicianului Tudor Arghezi următoarea telegramă:

„Cu prilejul celei de-a 80-a aniversări a zilei dv. de naştere, Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român, Consiliul de Miniştri al R.P. Române şi Prezidiul Marii Adunări Naţionale a R.P. Române, vă transmit dv., eminent reprezentant al culturii româneşti, cele mai călduroase felicitări, urări de sănătate şi viaţă lungă.

Opera dv., rod al unei îndelungate activităţi literare şi publicistice, este cunoscută şi preţuită de milioane de cititori din ţară şi de peste hotare; o deosebită dragoste şi-au câştigat poemele de înaltă ţinută artistică, bogate în idei, pe care le-aţi creat în anii puterii populare.

Vă dorim, iubite tovarăşe Arghezi, să dăruiţi noi opere de seamă literaturii nostre, puse în slujba făuririi vieţii noi şi a înfloririi patriei”.

Totodată, pe prima pagină a ziarelor apărute în ziua de 21 mai, a apărut comunicatul privind conferirea Ordinului „Steaua Republicii Populare Române”, clasa I, academicianului Tudor Arghezi, „pentru activitate îndelungată şi merite deosebite în domeniul creaţiei literare”.

Solemnitatea înmânării acestui înalt ordin s-a desfăşurat la Prezidiul Marii Adunări Naţionale, în prezenţa mai multor înalţi demnitari: Ion Gheorghe Maurer, preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale, Ştefan Voitec, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, Gheorghe Stoica, secretarul Prezidiului Marii Adunări Naţionale, Atanase Joja, preşedintele Academiei R.P. Române, Ilie Murgulescu, ministrul Învăţământului şi Culturii, academicieni şi alţi oameni de artă şi cultură. Presa relata că „înmânând marelui poet înalta distincţie, tovarăşul Ion Gheorghe Maurer i-a transmis din partea C.C. al P.M.R., a Consiliului de Miniştri şi a Prezidiului Marii Adunări Naţionale, felicitări călduroase, urări de sănătate şi multă putere de muncă în opera sa pusă în slujba poporului român şi a înfloririi culturii socialiste în patria noastră.

Continuând şi îmbogăţind tradiţiile luminoase ale literaturii noastre, a spus vorbitorul, Tudor Arghezi a ridicat versul românesc la noi culmi de creaţie artistică. În poezia şi publicistica sa viguroasă şi-au găsit expresia frământările epocii şi năzuinţele de progres ale poporului.

Democratismul şi umanismul, caracteristice pentru atitudinea sa cetăţenească în momentele de cumpănă şi răspundere socială, dragostea sa înflăcărată de patrie au făcut ca Tudor Arghezi să înţeleagă sensul marilor transformări ce se înfăptuiesc în ţara noastră şi să îmbrăţişeze cauza poporului, făuritor al vieţii noi.

Academicianul Tudor Arghezi este în permanenţă prezent, cu forţe înnoite, în literatura noastră nouă, în viaţa noastră culturală, în activitatea obştească ca deputat în Marea Adunare Naţională. Opera sa slujeşte idealurilor nobile ale păcii şi prieteniei între popoare.

Acad. Tudor Arghezi a mulţumit pentru acordarea acestei înalte distincţii, spunând: „Sunt atât de zguduit de nemeritata, prea marea onoare, făcută celor 80 de ani ai mei încât îmi pierd şi vorbirea. Nu pot găsi o frumuseţe a cuvintelor mele demnă de frumuseţea gestului care mă emoţionează. De-abia putui să creionez într-un colţ ascuns mărturisirea smeritei recunoştinţe şi îndrăsneţei mele mulţumiri intimidate”.

Cei prezenţi la solemnitate l-au felicitat călduros pe sărbătorit.

A avut loc o adunare festivă la Ateneul Român, organizată de Academia R.P.R. şi Uniunea Scriitorilor. Cităm din „România liberă”: „În cinstea academicianului Tudor Arghezi, care a împlinit vârsta de 80 de ani, Academia R.P. Române şi Uniunea Scriitorilor au organizat, în sala Ateneului R.P.R., o adunare festivă.

La adunare au fost prezenţi tovarăşii Ion Gheorghe Maurer, preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale, Ilie Murgulescu, ministrul Învăţământului şi Culturii, academicieni, scriitori şi alţi oameni de artă şi cultură, numeroşi cititori şi admiratori ai poetului sărbătorit.

Un cald omagiu pentru îndelungata şi bogata activitate i-a adus sărbătoritului acad. Atanase Joja, preşedintele Academiei R.P. Române.

Academicienii Mihai Beniuc, prim-secretar al Uniunii Scriitorilor, Tudor Vianu şi Geo Bogza, care au luat apoi cuvântul, au relevat marea valoare a operei poetice şi publicistice a maestrului Tudor Arghezi, operă exprimând năzuinţele poporului, făuritor al vieţii noi, preţuirea de care creaţia sa se bucură atât în ţară, cât şi peste hotare.

Primit cu aplauze călduroase, a luat apoi cuvântul sărbătoritul, care a mulţumit pentru cuvintele emoţionante ce i-au fost adresate, pentru înalta apreciere a activităţii sale.

Aşadar, în 13 ani, Tudor Arghezi a parcurs drumul de la critica cea mai dură pentru faptul că promova o „poezie a putrefacţiei”, la fotoliul de academician şi purtător al Ordinului „Steaua Republicii Populare Române”, clasa I. Un drum spectaculos, care avea să fie parcurs, dar la alte dimenisiuni, şi de alţi cărturari, în timpul aceluiaşi regim, dar care a avut mai multe „feţe”.