MINCIUNI MASS-MEDIA
De la alegeri la contestareMass-media occidentală a prezentat cu entuziasm reformele iniţiate de Gorbaciov în Uniunea Sovietică, cerând ca glasnosti-ul şi perestroika să se extindă şi în celelate ţări socialiste. Opoziţia lui Ceauşescu faţă de politica lui Gorbaciov a generat o reacţie tot mai dură din partea mass-mediei şi a liderilor politici din Occident.
După 1985, în unele ţări socialiste (Polonia, Ungaria) s-a dezvoltat o mişcare în favoarea reformelor preconizate de Gorbaciov şi de promovare a unor noi lideri politici. Deoarece în conducerea PCR nu s-a constituit o „garnitură de schimb”, mass-media occidentală a promovat unele persoane care contestau politica lui Nicolae Ceauşescu, dar al căror trecut era ţinut sub tăcere. Între acestea Constantin Pârvulescu, Silviu Brucan şi mai ales Ion Mihai Pacepa.
Exagerările şi minciunile transmise zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună şi an de an au culminat cu cele privind numărul de victime înregistrate în decembrie 1989. Opinia publică era pregătită să afle că regimul Ceauşescu – cel mai crud şi barbar din Europa, care putea fi egalat doar de cel al lui Hitler – a transformat Timişoara într-o baie de sânge, iar Securitatea a recurs la cele mai abominabile acte criminale împotriva românilor care s-au ridicat împotriva dictatorului.
La aceste „minciuni mass-media” au contribuit din plin presa, radioul şi televiziunea română (devenită, la 22 decembrie, Televiziunea Română Liberă). Veştile despre luptele crâncene între Armată şi Securitate, care se desfăşurau în Bucureşti şi în alte oraşe (Sibiu, Braşov, Cluj-Napoca etc.), despre apa de băut care ar fi fost otravită, despre spitale din care au dispărut rezervele de sânge, se succedau cu repeziciune. „Scânteia”, fostul organ central de presă al P.C.R., devenită „Scânteia Poporului”, publica la 23 decembrie un apel sub titlul „Uniţi la arme!”, în care se aprecia: „Fiara încolţită s-a agăţat cu ghiarele şi cu dinţii de ultimele puncte de sprijin, în speranţa absurdă că va reuşi să reînvie odioasa dictatură. Aşa cum s-a întâmplat din prima zi a marilor lupte, armata noastră, armata poporului dovedeşte dârzenia şi eroismul de care este atâta nevoie în aceste clipe.
24 decembrie a fost ziua celei mai mari presiuni mediatice. Agenţia A.D.N. anunţa că în timpul nopţii au avut loc lupte violente între armată şi unităţile rămase fidele lui Ceauşescu, în Bucureşti înregistrându-se 5.000 de morţi. Atacurile porneau şi din afara graniţelor, fiind depistate elicoptere care veneau dinspre Marea Neagră, iar radarele înregistrau asemenea aparate în zeci de puncte, mai ales în Dobrogea şi Muntenia, precum şi în Oltenia, drept care artileria antiaeriană riposta cu fermitate, dar acestea reapăreau ca prin farmec.
TVRL a transmis, în ziua de 24 decembrie, un amplu reportaj din „oraşul măcelului, Timişoara”, stăruind asupra victimelor abia deshumate din cimitir. Imaginea cea mai şocantă, care a făcut înconjurul globului, a fost cea a unui copil, scos din pântecele mamei, omorâtă de securişti. Michel Castex aprecia că această imagine a devenit „simbolul unei dictaturi demente”.
În dimineaţa zilei de 25 decembrie, radio Budapesta făcea un „bilanţ al genocidului”: în total, după 17 decembrie au fost împuşcate 70.000 de persoane şi 300.000 revoluţionari au fost răniţi. Aceste informaţii au fost preluate şi de alte posturi de radio şi TV, precum şi de o bună parte a presei internaţionale.
În zilele următoare, mai mulţi ziarişti străini au venit în România pentru a se alătura colegilor lor aflaţi deja în această ţară pentru a înregistra „efectele genocidului”. Reporterii televiziunii române, dar şi ai altor posturi transmiteau imagini cu răniţii din spitale cărora li se luau interviuri, deşi abia puteau să vorbească.
Aşa sună un vechi proverb românesc, care şi-a dovedit valabilitatea şi pentru mass-media din decembrie 1989. La patru zile după lichidarea lui Nicolae Ceauşescu şi a Elenei Ceauşescu au început să apară primele semne de întrebare asupra dimensiunii represiunilor.
După confirmarea acestor date concrete, mass-media occidentală şi-a schimbat radical poziţia faţă de Revoluţia română. Aceasta nu mai era un moment de mare încleştare între forţele democratice sprijinite de Armată, pe de o parte, şi securişti-terorişti, de cealaltă parte, ci o „făcătură”, o „lovitură de stat”, ba chiar „minciuna secolului”.
„Decembrie 1989. Soldaţii americani invadează Panama. După câteva zile, serviciul de informare a presei americane dă cifrele: 132 morţi. Ele vor fi reluate de către toată presa mondială. Decembrie 1989: populaţia Timişoarei, în România, se răscoală. Cifrele, venind nu se ştie de unde, anunţă mai întâi 4.000, apoi 7.000 de morţi. Presa mondială publică aceste cifre însoţite de comentarii indignate, în mod legitim. Până la sfârşitul lui decembrie, numărul morţilor se ridică la 72.000 în România; în Panama, cifra morţilor a rămas mai departe 132.
Este cert că mass-media a răspândit multe minciuni în legătură cu revoluţia română şi mai ales cu amploarea represiunii şi cu victimele înregistrate în decembrie 1989. În stadiul actual al cercetărilor s-a ajuns la concluzia că în Revoluţia din Decembrie 1989 au murit 1.104 oameni, iar 3.321 au fost răniţi. La Timişoara s-au înregistrat 93 de persoane decedate, dintre care 72 în intervalul 17 – 22 decembrie. Numărul victimelor din România este cel mai mare înregistrat în Europa anului revoluţionar 1989. Faptul că mass-media a exagerat atât de mult numărul morţilor în timpul evenimentelor, a făcut ca cifra reală să fie trecută sub tăcere. Efectul pervers a constat într-o anumită desconsiderare a eroilor revoluţiei şi a urmaşilor lor.
Ioan Scurtu
Facebook
Comentarii recente
- Vasile la Note de lectură și considerații personale
- Mircea Ionescu la Istorie și actualitate: unitatea națională și „sacrificiul istoric”
- bmj.ro la FDGR-ul lui Iohannis, înfrânt în instanță de Cotidianul
- Marian la Un sfert de veac, trei constituții, trei regimuri (1923-1948)
- wikis.ro la „ENIGMELE ISTORIEI”