Aurelian Sacerdoceanu – profesor

Aurealian Sacerdoţeanu s-a născut la 20 decembrie 1904 în comuna Costeşti, judeţul Vâlcea. A urmat cursurile Facultăţii de Filosofie şi Litere (1923 – 1927) şi ale Şcolii Superioare de Arhivistică (1925 – 1927) din Bucureşti; a beneficiat de un stagiu de specializare la Paris (1927 – 1929), iar în 1930 a obţinut doctoratul în istorie. A fost, timp de aproape două decenii, profesor la Şcoala Superioară de Arhivistică (1929 – 1948), apoi la Institutul de Arhivistică (1948 – 1950). După desfiinţarea acestuia a trecut la Catedra de Arhivistică din cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1950) unde a lucrat până la pensionarea sa în 1970. A îndeplinit timp de 15 ani, funcţia de director general al Arhivelor Statului (1938 – 1953). Contribuţiile sale ştiinţifice sunt axate pe istoria evului mediu, ştiinţele auxiliare ale istoriei, cu deosebire arhivistica, cronologia şi sigilografia.[1]

În cele ce urmează nu voi evoca opera ştiinţifică de excepţie a lui Aurelian Sacerdoţeanu, deşi mă număr, ca şi mulţi alţi istorici, printre cei care au parcurs studiile şi volumele savantului, şi nici calitatea sa de director general al Arhivelor Statului, cu toate că am avut şi eu onoarea să îndeplinesc această funcţie în anii 1991 – 1996.

Mă voi referi la profesorul Aurelian Sacerdoţeanu din anii mei de studenţie. Şi trebuie să menţionez cu claritate că nu au fost ani senini pentru viaţa culturală şi pentru şcoala românească. În anul universitar 1958/1959 profesorul Sacerdoţeanu preda Arhivistica la anul II al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti, din care făceam parte.

În vara anului 1958, după multiple manevre politice, Gheorghe Gheorghiu – Dej reuşise să obţină retragerea trupelor sovietice din România. În mod normal, acest fapt ar fi trebuit să genereze o stare pozitivă, de mare satisfacţie, deoarece România era – şi a rămas până în anul 1990 – singura ţară din care a plecat Armata Roşie.

Dar, în acel context istoric, actul retragerii nu a fost prezentat ca o iniţiativă românească şi nu s-a făcut nici măcar o aluzie la faptul că trupele sovietice părăseau România pentru a-i lăsa mai multă libertate de acţiune, pe linia redobândirii independenţei şi suveranităţii naţionale. Din contră, plecarea trupelor sovietice a fost mediatizată ca o iniţiativă a Kremlinului, acceptată de guvernanţii de la Bucureşti. Populaţia a condus la gară cu flori pe ostaşii Armatei Roşii, exprimându-şi mulţumirea şi recunoştinţa pentru ajutorul dat de aceştia în lupta pentru “eliberarea României de sub jugul fascist.”[2]

La recepţia oferită în ziua de 25 iulie 1958, după decorarea unor generali sovietici cu ordine ale Republicii Populare Române, cu ocazia plecării trupelor sovietice, primul – secretar al C.C. al P.M.R., Gh. Gheorghiu–Dej, a spus: “În întreaga ţară, la Galaţi ca şi la Constanţa, la Timişoara ca şi la Iaşi, au avut loc cu acest prilej puternice manifestări ale prieteniei româno – sovietice. Oamenii muncii au ţinut să-şi exprime sentimentele de stimă, recunoştinţă şi dragoste pentru Uniunea Sovietică şi pentru glorioasele ei forţe armate.” După ce a vorbit despre  “faţa hidoasă a imperialismului, duşmanul libertăţii şi independenţei popoarelor” şi despre politica “consecventă de pace a Uniunii Sovietice şi a celorlalte ţări socialiste”, Gheorghe Gheorghiu-Dej a subliniat necesitatea de a se păstra „trează vigilenţa” pentru a „preîntâmpina şi zădărnici acţiunile războinice ale imperialiştilor.” Primul secretar – al C.C. al P.M.R. a ţinut să precizeze: „Totodată, nu trebuie să uităm că există în ţara noastră epave jalnice ale vechilor clase exploatatoare, rămăşiţe ale fostelor grupări reacţionare şi fasciste, care se leagănă şi acum în speranţa că mersul istoriei ar putea fi întors şi că România ar putea fi readusă la starea de robie şi înapoiere pe care a cunoscut-o în vremea regimului burghezo-moşieresc. Să fie siguri aceşti strigoi jalnici ai trecutului, toţi cei pe care poporul nostru i-a aruncat la lada de gunoi a istoriei, că visurile lor vor rămâne şi pe viitor deşarte şi că mâna poporului muncitor şi a statului său democrat-popular nu va şovăi nici pe viitor, lovind fără cruţare în toţi cei ce atentează împotriva cuceririlor revoluţionare ale poporului.”[3]

Pentru a demonstra că România era „o verigă puternică a lanţului socialist,” conducerea P.M.R. a declanşat în a doua jumătate a anului 1958 şi la începutul lui 1959 o campanie extrem de dură împotriva tuturor celor socotiţi a fi „epave ale trecutului”, mai ales a intelectualilor, formaţi în timpul „regimului burghezo-moşieresc” şi care nu aderaseră la politica partidului, manifestau „confuzii ideologice”, se inspirau din lucrările publicate înainte de 1944, care nu aveau la bază învăţătura marxist–leninistă şi principiul luptei de clasă. Practic, în România s-a reinstaurat stalinismul, în formele lui cele mai radicale, pe care cetăţenii ei le trăiseră în anii 1948 – 1952.

În acest context, şi la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, al cărei student eram, s-a abătut furtuna demascărilor şi incriminărilor de tot felul. Profesorul Sacerdoţeanu fusese directorul general al Arhivelor Statului în anii numiţi în acea perioadă ca fiind de dictatură regală, dictatură legionaro-antonesciană şi dictatură fascistă antonesciană, astfel că putea fi lesne etichetat ca susţinător al regimului burghezo-moşieresc şi al celor mai reacţionare forţe politice, chiar ca hitlerist şi antisovietic militant. De altfel adversarii săi erau mai vechi.

La 19 februarie 1941, Ioan Hudiţă – conferenţiar la Şcoala de Arhivistică şi fruntaş al Partidului Naţional-Ţărănesc – scria: „După ora de curs am vorbit cu Sacerdoţeanu, care este în al nouălea cer de când Antonescu a lichidat statul legionar şi demască pe legionari. Respiră uşurat! Se temea să nu fie înlocuit de la Direcţia Arhivelor de către adversarul său, Vladimir Dumitrescu, mare ştab legionar […] Din iorghist înfocat ce era Sacerdoţeanu a devenit acum antonescian convins.”[4] Consemnarea lui Hudita este numai parţial corectă. Într-adevăr, Sacerdoţeanu a fost un admirator al lui.

După 1948 factorul politic a început să se implice tot mai mult în viaţa universitară, iar autonomia instituţiilor de învăţământ superior era aproape desfiinţată. Pe baza legii din 3 august 1948 s-a trecut la politizarea învăţământului de toate gradele, inclusiv a celui superior. Un rol important revenea membrilor de partid, care aveau misiunea de a aplica directivele Partidului Muncitoresc Român şi a supraveghea activitatea cadrelor didactice şi a studenţilor.

La Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti aproape toţi comuniştii din corpul profesoral erau conferenţiari foarte tineri (23 – 25 de ani)  numiţi după stagii de studiu şi de aspirantură în Uniunea Sovietică, sau din oportunişti care – pentru a-şi ascunde trecutul, unul dintre ei lucrase chiar la cabinetul de propagandă al lui Mihai Antonescu – aderaseră la Partidul Comunist, devenind apoi extrem de zeloşi în a-i „demasca” pe cei care manifestau „confuzii ideologice şi politice”, sau nu acordau suficientă atenţie învăţăturii marxist-leniniste. De asemenea în fiecare an de studii existau 2 – 3 membri de partid, aproape toţi cu liceul făcut la seral sau cu facultatea muncitorească, şi care aveau rolul de a veghea nu numai asupra colegilor, dar şi a profesorilor.

În mod cert, mii dintre aceştia erau informatori ai Securităţii. Sunt convins că unul dintre cei mai urmăriţi profesori era Aurelian Sacerdoţeanu, încadrat la Facultatea de Istorie în 1950, după desfiinţarea Institutului de Arhivistică. Motivele erau multiple: studii în străinătate (Franţa) şi posibile legături în “lagărul imperialist”; colaborator apropiat al lui Nicolae Iorga (acuzat atunci că, prin naţionalismul sau a fost un fel de  “părinte” al Mişcării Legionare); demnitar, în calitatea de director general al Arhivelor Statului, în timpul lui Carol al II–lea şi al lui Antonescu – ceea ce echivala, în mentalitatea vremii – cu susţinerea acelor regimuri; publicarea unor studii pe teme aflate atunci în dispariţie, precum Unirea Românilor: 1599 – 1859 – 1918, apărută în 1938 (acte înfăptuite sub conducerea unui domn feudal şi respectiv al burgheziei, care au trădat interesele maselor muncitoare), sau Îndrumări în cercetările istorice, tipărită în 1945 (care nu puteau fi date de un profesor român, deoarece ele se găseau în operele lui Marx, Enghels, Lenin şi Stalin). Pe vigilenţii politruci îi irita faptul că profesorul Sacerdoţeanu, datorită culturii sale istorice şi a talentului didactic, se bucura de multă stimă din partea studenţilor (în timp ce “oamenii noi” şcoliţi la Moscova, abia reuşeau să citească textele cu care urcau la catedră). Era şi invidia unor colegi din generaţia sa, care urmăreau “să se pună bine” cu regimul, demascându-i pe cei care nu se adaptau exigenţelor politico – ideologice impuse de consilierii sovietici plasaţi la Facultatea de Istorie. În anii `50 profesorii nu aveau voie să vorbească liber, ci numai după texte scrise şi aprobate în colectivul de catedră. Profesorul Sacerdoţeanu s-a conformat şi el acestei cerinţe.

Îmi amintesc că ţinea cursul de Ştiinţe Auxiliare ale Istoriei în Amfiteatrul Vasile Pârvan, aflat la etajul 3 al Universităţii unde se afla Facultatea de Istorie (intrarea prin strada Edgar Quinet). Se îmbrăca după moda veche (interbelică): costum gri închis sau bleumarin cu dungi; cravata asortată cu batista aflată în buzunarul de la butonieră; pantofi negri de lac. Avea ochelari cu ramă groasă, peste care se vedeau nişte sprâncene mari, stufoase; părul îl pieptăna pe spate; perciunii ii erau uşor grizonaţi.

Urca la catedră, scotea din geanta mare din piele, maro sau neagră, dosarul cu lecţia de zi, după care îşi începea prelegerea, cu o voce clară, fără să gesticuleze. Din când în când muta pagina pentru a citi texte din clasicii marxist-leninismului sau din Gheorghe Gheorghiu-Dej, care nu avea legătură cu tema abordată, dar care trebuiau să demonstreze (celor care-l supravegheau) că este „pe linie” şi foloseşte documentele de partid, cerinţă absolut obligatorie în acei ani.

Cursurile sale erau delicioase. Profesorul avea măiestria de a împleti problemele dificile, specifice disciplinei pe care o preda, cu sfaturi practice, prezentate într-o manieră agreabilă, colocvială. Ne dezvăluia tainele sigilografiei şi heraldicii, ale modului de obţinere a pergamentelor şi cernelurilor folosite, ne relata despre copiştii de la mânăstiri şi felul cum reuşeau ei să scrie atât de frumos şi de expresiv. Spre deosebire de alte cursuri, unde accentul era pus pe date şi pe fapte istorice, la Ştiinţe Auxiliare învăţam mai ales metode şi tehnici de elaborare, conservare, inventariere şi folosire a documentelor.

Ne vorbea despre „igiena muncii intelectuale”, cum trebuie ţinută şi citită o carte; ne atrăgea atenţia că a sublinia o pagină este un sacrilegiu pe care nu trebuia să ni-l îngrădim. Ne prezenta modul de lucru în arhivă, începând cu cererea pentru obţinerea permisului, consultarea inventarelor, stabilirea dosarelor pe care urma să le studiem, completarea fişei de cerere. Ne atrăgea atenţia că trebuie să aşezăm dosarele pe suporţii de lemn aflaţi în sala de lectură şi să ne comportăm cu multă grijă faţă de documente pentru a nu le deteriora când treceam de la o filă la alta; şi mai ales ne avertiza să nu scriem punând propria foaie de hârtie peste documentul din care urma să extragem date sau citate, deoarece puneam în pericol viaţa respectivului document. Ne sugera să folosim pentru fişe jumătăţi de coala A4 menţionând pe fiecare sursa (Arhivele Statului, fondul, dosarul, fila din care extrăgeam datele respective); să facem rezumate, iar citatele să fie cât mai mari şi să verificăm daca le–am scris corect. Apoi, fişele să le aşezăm tematic, în conformitate cu planul lucrării pe care o elaborăm, pentru a fi mai uşor de utilizat. Să nu dăm dovadă de exces de zel: să facem trimitere la arhiva numai dacă documentul respectiv  a fost publicat, sau dacă am constatat că între textul publicat şi cel original existau diferenţe, şi în acest caz să menţionăm eroarea constatată.

Nu ne-a spus niciodată şi nici nu ne-a lăsat să înţelegem că ar avea probleme privind statutul său didactic sau relaţiile cu colegii de catedră. Abia mai târziu, în discuţii particulare, mi-a povestit unele drame personale, datorate invidiei, urii şi dorinţei de parvenire a altora, profesori şi studenţi. Mi-a relatat că într-un an (cred că în 1951) a trebuit să treacă un student, şi încă să-i dea notă maximă, deşi acesta nu a vrut să răspundă la examen, declarând că nu a învăţat cursul deoarece avea “grave greşeli ideologice şi politice” (respectivul era membru de partid şi secretarul Comitetului Uniunii Tineretului Muncitoresc pe facultate).

Într-o anumită împrejurare mi-a mărturisit cu amărăciune că rămăsese singurul profesor din Catedra de Arhivistică al cărui titlu de doctor nu fusese echivalat cu cel de candidat în ştiinţe. Ulterior, pe fondul politicii de independenţă promovată de România faţă de U.R.S.S., s-a revenit la titlul de doctor, iar cei care obţinuseră acest titlu înainte de 1948 au devenit doctor docenţi, pentru a se deosebi de foştii candidaţi în ştiinţă. Nici astăzi nu ştiu dacă titlul de doctor i-a fost confirmat lui Aurelian Sacerdoţeanu. Ştiu cu certitudine că profesorul nu a primit dreptul de a conduce doctoranzi, drept pe care-l aveau din 1965 un număr de 15 cadre didactice din Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, multe dintre ele fără o activitate ştiinţifică notorie, iar unul fără a avea măcar titlul de doctor.

Profesorul Sacerdonţeanu a fost pensionat la vârsta de 65 de ani şi nu i s-a acordat calitatea de profesor consultant, de care au beneficiat cei mai mulţi dintre colegii săi. Din 1970, nu a mai călcat pragul Facultăţii de Istorie, pe care, sunt convins că a părăsit-o cu durere în suflet. După plecarea sa, situaţia ştiinţelor auxiliare în această facultate a devenit tot mai precară. Prin pensionarea altor profesori de marcă între care Damian P. Bogdan şi Ion Ionaşcu, Catedra de Arhivistica s–a “subţiat” vizibil a sfârşit prin a fi integrată în Catedra de Istoria României.

Profesorul Sacerdoţeanu era văzut, aproape zilnic, în sala de lectură a Arhivelor Statului, continundu-şi cercetările şi definitivând monumentala sa lucrare ştiinţifică intitulată Arhivistică.

Am avut deseori prilejul, în acei ani, să discut cu profesorul, care mi-a relatat despre “mizeriile” la care a fost supus în anii cât a funcţionat ca profesor la Facultatea de Istorie, dar şi despre sentimentul de mândrie pe care-l încerca atunci când se întâlnea cu foştii săi studenţi, mulţi dintre ei lucrând în Arhivele Statului, instituţie pe care el o iubea ca pe propriul său copil. Este semnificativ faptul că a decis să doneze biblioteca având un fond de carte imens şi de o valoare excepţională – Arhivelor Statului.

Aurelian Sacerdoţeanu s-a stins din viaţă la 7 iunie 1976, lăsând în urma sa o operă ştiinţifică inestimabilă şi câteva sute de tineri care au învăţat meseria de arhivist.

În anii `70 – `80 situaţia arhivistică, a devenit extrem de dificilă. Practic, nu mai exista nicio structură de învăţământ pentru pregătirea viitorilor arhivişti. La facultăţile de istorie se menţinea un curs de ştiinţe auxiliare ale istoriei, care era privit cu suspiciune de factorii de decizie. Îmi aduc aminte că în 1981, în calitate de inspector general, am prezentat statele de funcţiuni de la facultăţile de Istorie (din Bucureşti, Cluj Napoca şi Iaşi) spre aprobare doamnei ministru Aneta Spornic. Aceasta mi-a cerut să scot ştiinţele auxiliare, deoarece nu este nevoie de ele. Am încercat în zadar să-i explic, astfel că a trebuit să mă “conformez”. Peste vreo săptămână, i-am prezentat forma “refăcută” a statelor de funcţiuni, în care în loc de ştiinţe auxiliare am trecut ştiinţe speciale ale istoriei. Ministresa mi-a spus satisfăcută: “Vezi, dacă nu-ţi atrăgeam eu atenţia, rămâneau ştiinţele auxiliare, de care nu este nevoie. Ştiinţele speciale da, sunt importante”. Bineînţeles, eu nu am făcut nici un comentariu, dar eram bucuros că reuşisem printr-o schimbare de denumire, să păstrez aceste discipline în planurile de învăţământ şi în statele de funcţiuni.

După revoluţie, în contextul bulversărilor de la Facultatea de Istorie din Bucureşti, arhivistica a fost pur şi simplu scoasă din planul de învăţământ. Ca şi în anii `50, nu mai era nevoie de o istorie scrisă pe bază de documente, cercetate cu acribia specialistului, ci de una a “imaginarului”, a “consideraţiilor personale”.

Am apreciat că era de datoria mea, în calitate de director general al Arhivelor Statului, să duc mai departe memoria şi mesajul profesorului Sacerdoţeanu. Portretul său a fost aşezat în Sala de Consiliu, alături de cele ale lui B.P. Haşdeu, D. Onciul, C. Moisil şi a celorlalţi directori generali care l-au precedat. Una din primele iniţiative pe care le-am luat a fost aceea de a reînfiinţa învăţământul arhivistic, pentru a forma specialişti autentici în acest domeniu atât de important, dar şi special, absolut necesar într-o ţară civilizată. Am făcut demersurile necesare şi în 1992 a luat fiinţă Facultatea de Arhivistică, devenind şi primul ei decan. Fondul de carte oferit de profesor a intrat în patrimoniul bibliotecii Facultăţii de Arhivistică, fiind pus la dispoziţia cadrelor didactice şi studenţilor. Una din sălile de curs poarta numele Aurelian Sacerdoţeanu.

Sper ca generaţia actuală şi cele care vor urma, să manifeste acelaşi respect pentru cel care a fost profesorul şi omul de cultură Aurelian Sacerdoţeanu, iar opera sa să fie continuată spre binele istoriei şi arhivisticii româneşti.

[1] Enciclopedia istoriografiei româneşti, Coordonator Ştiinţific Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978. p. 290 – 291

[2] Vezi pe larg, România. Retragerea trupelor sovietice. 1958, Coord. Ioan Scurtu, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1996

[3] „Scânteia” din 26 iulie 1958.

[4] Ioan Hudiţă, Jurnalul politic, vol. III (9 februarie – 21 iunie 1941). Studiu introductiv şi note de acad. Dan Berindei, Iaşi, Institutul European, 2002, p.29.