A apărut, recent, cel de-al 12-lea volum din Jurnalul politic al lui Ioan Hudiţă, privind intervalul 1 feb. – 31 dec. 1943. Primul volum a văzut lumina tiparului în 1997, la Editura Roza Vânturilor, abordând perioada 1 ian. – 24 aug. 1944. Deşi nu au fost publicate în ordine cronologică, volumele cuprind perioada 1 ian. 1940 – 6 mar. 1945. Pe parcursul celor 13 ani, au fost implicate editurile Institutul European, Fundaţia PRO, Lucman, Paralela 45, Dominor, Comunicare.ro, Academica A. Fiecare volum beneficiază de un consistent studiu introductiv, note şi indice semnate de academicianul Dan Berindei.
Ioan Hudiţă a fost, din ianuarie 1928, conferenţiar universitar la Iaşi şi apoi la Bucureşti. În februarie 1944, a devenit profesor universitar la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Capitala României. A intrat în politică, alături de dr. N. Lupu, în Partidul Ţărănesc, devenind, după fuziunea acestuia cu Partidul Naţional-Ţărănesc, unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Iuliu Maniu, iar în 1940 secretar adjunct al acestui partid. A ajuns ministrul Agriculturii şi Domeniilor în guvernul Rădescu (6 decembrie 1944 – 5 martie 1945). A fost eliminat din învăţământ în septembrie 1947 şi arestat, timp de opt ani, fără a fi fost judecat. Eliberat în decembrie 1955, a lucrat la Institutul de Istorie al Academiei, din februarie 1956 până în iulie 1959, când s-a pensionat. Rearestat în noiembrie 1961, eliberat în iulie 1962, Ioan Hudiţă şi-a consacrat cea mai mare parte a timpului scrierii jurnalului său, care conţine mai multe mii de pagini. Spre deosebire de alţi cărturari, Ioan Hudiţă a refuzat să colaboreze cu regimul, sperând că acesta va fi înlăturat de englezi şi americani.
Este de reflectat asupra atitudinii unor personalităţi culturale faţă de regimul dominat de partidul comunist, apelând la două exemple: pe de o parte, Ioan Hudiţă, intransigent, consecvent cu el însuşi, a refuzat orice colaborare, menţinându-se, cu obstinaţie, într-un anonimat total. Pe de altă parte, Constantin C. Giurescu, coleg cu Hudiţă, după detenţia de la Sighet şi domiciliul obligatoriu în Bărăgan, a acceptat noile realităţi, redevenind profesor la Universitatea din Bucureşti, publicând zeci de studii şi cărţi, fiind primit în Academia Română, reprezentând ţara noastră la zeci de întruniri ştiinţifice internaţionale. Cărţile lui Giurescu se află în toate bibliotecile universitare, în timp ce Hudiţă a rămas, mai curând, un anonim. Personal, cred că poziţia lui Giurescu a fost una mai folositoare ştiinţei şi culturii româneşti, iar boicotul lui Hudiţă, oricât de onorabil, nu şi-a atins scopul. Realitatea istorică a arătat că englezii şi americanii nu au venit, iar Hudiţă a murit în 1982, la vârsta de 85 de ani, fără a-şi fi văzut visul politic împlinit, dar şi fără o operă ştiinţifică bogată, pe care să o lase moştenire poporului român.
Este meritul ginerelui său, academicianul Berindei, că a scos la lumina tiparului o bună parte din Jurnalul politic al lui Hudiţă, prin intermediul căruia cititorul de astăzi vine în contact cu realităţile societăţii româneşti din anii 1940 – 1945, sub toate aspectele: politic, cultural, social, moral etc., cu oamenii acelor vremuri, din rândul cărora se detaşează Iuliu Maniu, dar şi cu evoluţia celui de-al Doilea Război Mondial, cu speranţele şi iluziile românilor. Pentru istorici, Jurnalul lui Hudiţă este indispensabil. Aştept cu interes alte volume, privind, mai ales, perioada 6 martie 1945 – 30 decembrie 1947, şi cu speranţa că academicianul Berindei va avea răgazul şi forţa de a duce până la capăt tipărirea acestui foarte interesant şi util Jurnal.
If you enjoyed this article, please consider sharing it!
