Iresponsabilitatea, sora trǎdării

Recent am fǎcut o vizitǎ la castelul Bran, pe care-l mai vǎzusem de câteva ori înainte ca domnul Cǎlin Popescu-Tǎriceanu, primul ministru al României, şi Adrian Iorgulescu, ministrul Culturii şi Cultelor, sǎ decidǎ retrocedarea acestuia moştenitorilor principesei Ileana. Documentul a fost semnat la 26 mai 2006, la mai puţin de şase luni de la constituirea guvernului P.N.L.-P.D.-U.D.M.R.- P.U.R. M-am întrebat atunci, şi mǎ întreb şi acum: De ce atâta grabǎ? Castelul Bran este unul dintre cele mai renumite monumente istorice şi de arhitecturǎ din România, din Europa şi chiar din lume (a contribuit la aceasta şi legenda despre Vlad Tepeş – Dracula).

„Actul de naştere” al cetǎţii Bran dateazǎ din 19 noiembrie 1377. Iniţial a avut un rol militar, care s-a diminuat în timp, astfel cǎ în 1888 a trecut în proprietatea oraşului Braşov, fiind utilizat de Oficiul Silvic. La 28 decembrie 1916, dr. Karl Schnell, primarul oraşului, anunţa cǎ a decis sǎ-l omagieze pe proaspǎtul împǎrat Carol I al Austro-Ungariei, „din adâncul inimii”, rugându-l „sǎ primeascǎ drept cadou modest, proprietatea oraşului Braşov, castelul Bran şi parcul”. Evoluţia evenimentelor a fǎcut ca respectivul împǎrat sǎ nu-şi poatǎ lua în primire cadoul, iar peste mai puţin de doi ani a fost nevoit sǎ abdice.

Acelaşi primar, Karl Schnell, cu cuvinte chiar mai mǎgulitoare, se adesa reginei Maria la 1 decembrie 1920 – când se împlineau doi ani de la Unirea Transilvaniei cu România – rugând-o sǎ primeascǎ actul de donaţie a castelului Bran. Regina a acceptat, dupǎ care a început sǎ dea „viaţǎ zidurilor moarte”, dupǎ propria sa expresie. A efectuat reparaţii şi transformǎri, a adus mobilǎ dupǎ gustul ei, a amenajat camere pentru membrii familiei regale, a adus aici obiecte de artǎ, veselǎ, a plantat pomi, a cultivat flori, a populat lacul cu peşti, a amenajat terenuri de cǎlǎrie etc etc. Regina Maria, care a murit în iulie 1938, a lǎsat prin testament castelul Bran principesei Ileana. Acesta se cǎsǎtorise în iulie 1931 cu arhiducele Anton de Habsburg, stabilindu-şi – la cererea regelui Carol al II-lea, şeful Casei Regale – reşedinţa în afara României. A revenit în ţarǎ şi a locuit la Bran din mai 1944, pânǎ în ianuarie 1948, când – dupǎ abdicarea regelui Mihai, la 30 decembrie 1947 – a fost nevoitǎ sǎ ia drumul exilului.

In 1948, castelul Bran a intrat în posesia statului român, care a efectuat ample lucrǎri de restaurare, iar în 1957 a devenit muzeu. In anii 1987-1993, acelaşi stat român a cheltuit sume uriaşe pentru consolidare castelului, inclusiv pentru stabilizarea stâncii pe care este construit. Dupǎ 1989, Muzeul Bran şi-a amplificat activitatea, devenind – aşa cum menţiona directorul sǎu, dr. Narcis Dorin Ion – „cel mai vizitat şi cunoscut monument istoric din România”. Era unul dintre puţinele muzee din ţarǎ care se autofinanţau, neavând nevoie de alocaţii de la bugetul statului.

Firul acestei prestigioase instituţii de culturǎ, care face parte din patrimoniul naţional, a fost rupt prin decizia lui Cǎlin Popescu Tǎriceanu şi Adrian Iorgulescu din 2006. Pentru a demonstra cǎ sunt „capitalişti adevǎraţi”, care promoveazǎ proprietarea privatǎ, aceşti doi oameni politici, s-au lǎsat convinşi de pledoariile unor avocaţi. Nu au vrut sǎ facǎ mǎcar un minimum de cercetǎri privind situaţia acestui castel în momentul când au decis retrocedarea. Ca de exemplu, faptul cǎ, spre bǎtrâneţe, principesa Ileana s-a cǎlugǎrit. Din câte ştiu, pentru ca cineva sǎ fie primit la mǎnǎstire, trebuie sǎ renunţe la toate bunurile lumeşti. Şi principesa Ileana a renunţat, „de bunǎ voie şi nesilitǎ de nimeni”, la toate bunurile sale materiale, inclusiv la cele moştenite de la mama sa, regina Maria. Guvenul Tǎriceanu nu a încercat sǎ afle dacǎ acest fapt este real, ci s-a grǎbit sǎ înstrǎineze o valoare naţionalǎ. Nu este de mirare.

In timpul aceluiaşi guvern Tǎriceanu, ministrul de externe Rǎzvan Mihai Ungureanu a semnat, la 20 octombrie 2005, împreunǎ cu omologul sǎu de la Budapesta, un acord privind renunţarea la averea pe care marele patriot român Emanoil Gojdu a lǎsat-o prin testament „acelei pǎrţi a naţiunii române din Ungaria şi Transilvania care se ţine de religia rǎsǎriteanǎ ortodoxǎ”. Prin acel acord s-a decis înfiinţarea „Fundaţiei Româno-Ungare Gojdu”. Situaţia a rǎmas neclarǎ, deoarece Parlamentul nu a votat Ordonanţa Guvernului, dar clǎdirile aparţinând Fundaţiei Gojdu au fost vândute, bucatǎ cu bucatǎ, de primǎria oraşului Budapesta unor persoane particulare. Astfel, testamentul patriotului român Emanuil Gojdu a fost cǎlcat în picioare.

Se vede aici dubla mǎsurǎ cu care acest guvern a tratat problema valorilor naţionale: In cazul castelului Bran – cedarea rapidǎ cǎtre copiii principesei Elena. In cazul Fundaţiei Gojdu – renunţarea de cǎtre statul român. Adicǎ cedare pe toatǎ linia: înstrǎinarea şi abandonarea valorilor naţionale. Deşi legea privind restituirea se referea la bunurile confiscate de „statul comunist”, adicǎ dupǎ 6 martie 1945, guvernele române – nu numai cel condus de Tǎriceanu – au acceptat restituirea unor monumente de arhitecturǎ datând din evul mediu. Astfel, bisericile catolice şi luterane au intrat în posesia unor imobile vechi, dar care care aparţineau statului român încǎ din 1918-1920. La rândul ei, Biserica Ortodoxǎ Românǎ a declanşat o amplǎ campanie vizând anularea „de facto” a legii privind secularizarea averilor mǎnǎstireşti din 1863, adpotatǎ în timpul lui Alexandru Ioan Cuza. Printr-o suitǎ de legi şi Ordonanţe de Guvern au fost retrocedate localuri de şcoli, spitale, teatre, filarmonici, case memoriale şi alte instituţii de culturǎ, fapt fǎrǎ precedent în Europa. In nici o ţarǎ fostǎ socialistǎ nu s-a aplicat o asemenea politicǎ de devalizare a patrimoniului naţional.

S-a creat o situaţie bizarǎ: urmaşii unor nobili unguri, nu revendicǎ retrocedarea castelelor şi a altor bunuri aflate pe teritoriul Ungariei, pentru simplul motiv cǎ legea nu le permite. Ei primesc o rǎscumpǎrare, într-o sumǎ limitatǎ, stabilitǎ de guvernul de la Budapesta. Pe de altǎ parte, ei pretind ca statul român sǎ le restituie „in integrum” palatele, castelele etc. etc. din Transilvania, chiar dacǎ respectivele proprietǎţi fuseserǎ vândute imediat dupǎ Unirea din 1918. Iar guvernele României – cu o iresponsabilitate vecinǎ cu trǎdarea – au acceptat.

Am avut o strângere de inimǎ vizitând castelul Bran, unde au fost plasate tot felul de obiecte de mobilier, care nu au nici o legǎturǎ cu ceea ce a creat, cu talent şi pricepere, regina Maria. Se cuvine subliniat un fapt esenţial: aceasta a primit respectivul castel din partea primǎriei Braşov în calitate de reginǎ şi nu de bunicǎ. Prin retrocedarea din 2006, regina Maria a fost tratatǎ doar a bunica unor habsburgi, deşi ea a fost – înainte de toate – regina României. Semnificativ este faptul cǎ, ultima ei scrisoare nu a fost adresatǎ nepoţilor, ci României şi poporului român: „Te binecuvântez, iubitǎ Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasǎ ţarǎ care ai trǎit în inima mea şi ale cǎrei cǎrǎri le-am cunoscut toate… Fii veşnic îmbelşugatǎ, fii tu mare şi plinǎ de cinste, sǎ stai veşnic falnicǎ printre alte naţiuni, fii cinstitǎ, iubitǎ şi priceputǎ. Si acum vǎ zic un rǎmas-bun pe veci, de acum înainte nu vǎ voi putea trimite nici un semn, dar mai presus de toate aminteşte-ţi poporul meu, cǎ te-am iubit şi cǎ te binecuvântez cu ultima mea suflare”.

Faţǎ de aceste cuvinte, rostite de cea care a primit în dar castelul Bran, reclama care se face acum acestui monument istoric şi de artǎ mi se pare o adevǎratǎ blasfemie: „Contele Dracula vǎ invitǎ la o petrecere de Halloween la castelul Bran„, unde se serveşte vinul «Chateau Bran»”. Ar fi cazul ca actualul Parlament sǎ punǎ capǎt înstrǎinǎrii a ceea ce a mai rǎmas din patrimoniul naţional al României şi sǎ adopte o lege prin care sǎ alinieze România la standardele aplicate în celelalte state foste socialiste.