Problema apărării integrităţii teritoriale a româniei

Sfǎrâmarea statului naţional unitar român, în vara anului 1940, a fost rezultatul presiunilor şi ameninţǎrilor celor douǎ mari puteri totalitare – Uniunea Sovieticǎ şi Germania.

Dar clasa politicǎ româneascǎ nu poate fi exoneratǎ de rǎspunderile ce-i reveneau şi care au dus la aceastǎ catastrofǎ naţionalǎ.

În primul rând, pentru cǎ nu s-a preocupat de imaginea externǎ a României, lǎsând inamicilor ei câmp liber de propagandǎ ostilǎ integritǎţii sale teritoriale, astfel cǎ o bunǎ parte a opiniei publice internaţionale şi mulţi oameni politici au fost convinşi cǎ extinderea teritorialǎ din 1918 a fost un „cadou” nemeritat, oferit acestei ţǎri de învingǎtorii din Primul Rǎzboi Mondial.

În al doilea rând, pentru cǎ a promovat o politicǎ externǎ unidirecţionalǎ – spre Franţa, care nu a fost în stare sǎ se apere pe sine, capitulând ruşinos la 22 iunie 1940.

Aceastǎ politicǎ, în momentule critice pentru existenţa României, s-a dovedit falimentarǎ, ţara fiind complet izolatǎ şi neputându-se bizui pe niciun sprijin extern.

În al treilea rând, pentru cǎ guvernanţii au dovedit o crasǎ iresponsabilitate faţǎ de dotarea şi instruirea ARMATEI, iar comandanţii militari au abdicat de la propria lor menire – de a apǎra, cu orice preţ, integritatea teritorialǎ a ţǎrii lor.

Nu pot sǎ nu constat cǎ astǎzi lecţiile istoriei par a fi uitate – dacǎ au fost cu adevǎrat cunoscute vreodatǎ de actuala clasǎ politicǎ.

În primul rând, imaginea externǎ a României este dezastruoasǎ, fapt ilustrat de situaţia din vara anului 2012, când ţara s-a aflat într-o izolare aproape totalǎ, fiind supusǎ unor ample critici în mass-media şi în declaraţiile a numeroşi lideri politici din Europa şi din SUA.

Pe acest fond, un parlamentar maghiar a putut declara, chiar de pe teritoriul ţǎrii noastre, cǎ se impune anularea Tratatului de la Trianon prin care se confirma unirea Transilvaniei cu România, iar la Congresul al Partidului Popular European, desfǎşurat în Bucureşti în octombrie 2012, un cetǎţean român de etnie maghiarǎ a cerut federalizarea României.

În acest context se impune o regândire a modului în care oficialii români şi nu numai ei, promoveazǎ imaginea externǎ a ţǎrii lor. Jalnicul spectacol din vara anului 2012, când foştii guvernanţi şi preşedintele au fǎcut tot ce le-a stat în putinţǎ pentru a decredibiliza Parlamentul şi de fapt imaginea României trebuie sǎ rǎmânǎ o paginǎ neagrǎ, dar definitiv închisǎ şi care sǎ nu se mai repete niciodatǎ.

În al doilea rând, participarea armatei pe teatrele de luptǎ ale NATO, cuvintele frumoase rostite la adresa ostaşilor români, se cuvin a fi mai mult popularizate, pentru a atenua percepţia general-negativǎ a ţǎrii noastre.

Dar acest fapt nu trebuie sǎ abatǎ de la raţiunea de a fi a oricǎrei armate naţionale. Din pǎcate, cu greu se mai poate vorbi astǎzi de educaţie patrioticǎ, în condiţiile în care Istoria Românilor a fost scoasǎ din planurile de învǎţǎmânt din liceele româneşti, astfel că tinerii sunt privaţi de cunoaşterea trecutului ţǎrii lor, astfel încât sǎ evite greşelile înaintaşilor şi sǎ ducǎ mai departe tradiţiile pozitive, înaintate, acumulate de-a lungul secolelor.

Istoria românilor a fost eliminatǎ şi din planurile de învǎţǎmânt de la Universitatea Naţionalǎ de Apǎrare! Concepţia potrivit cǎreia aceastǎ instituţie pregǎteşte specialişti este unilateralǎ, deoarece ofiţerii români nu trebuie sǎ fie nişte roboţi, ci nişte personalitǎţi conştiente de faptul cǎ misiunea lor cea mai sacrǎ este apǎrarea Patriei, a integritǎţii ei teritoriale.

Repunerea ISTORIEI în drepturile ei fireşti pentru un stat civilizat, care-şi respectǎ înaintaşii, are responsabilitatea prezentului şi promoveazǎ o viziune tonicǎ despre viitor, poate constitui un pas important spre o adevǎratǎ educaţie patrioticǎ.

În al treilea rând, Armata românǎ trebuie sǎ fie dotatǎ corespunzǎtor, pentru a-şi putea îndeplini misiunea fundamentalǎ pentru care a fost creatǎ. Situaţia actualǎ, când Armata este nevoitǎ sǎ achiziţioneze nave şi avioane la mâna a doua, invocându-se motive bugetare, dar de fapt pentru ca guvernanţii de la Bucureşti sǎ câştige bunǎvoinţa liderilor politici din statele respective, aratǎ limpede o atitudine foarte asemǎnǎtoare cu cea din perioada interbelicǎ, iar lecţia istoriei – a dramei naţionale din 1940 – nu trebuie ocultatǎ.

Apartenenţa României la NATO este o garanţie necesarǎ, dar nu suficientǎ. Nu trebuie sǎ ne hrǎnim cu iluzii şi nici sǎ dǎm un credit total unor declaraţii de complezenţǎ pe care le fac unii lideri ai respectivei alianţe militare.

La scara istoriei, alianţele nu sunt veşnice, iar marile puteri îşi urmǎresc întotdeauna propriile interese. S-a vǎzut foarte clar, la sfârşitul perioadei interbelice, când alianţele de care România îşi legase toate speranţele s-au prǎbuşit, dar şi la sfârşitul celui de-al Doilea Rǎzboi Mondial, când liderii Uniunii Sovietice, Marii Britanii şi SUA şi-au împǎrţit sferele de influenţǎ (dominaţie), ţinând seama numai de interesele lor geo-strategice.

Ca istoric nu mi-am pierdut speranţa cǎ factorii politici responsabili vor înţelege cǎ numai o Armatǎ bine instruitǎ, bine condusǎ şi bine dotatǎ constituie, cu adevǎrat, scutul de nǎdejde al Patriei, şi în primul rând al integritǎţii ei teritoriale.