Istoria – știință și disciplină de învățământ după 1989

S-a afirmat că tot ce s-a scris până în 1989 este fals și că trebuie s-o “luăm de la zero”,  deoarece toți cei care au publicat sub “regimul comunist” au falsificat realitățile. “Adevărata istorie” va fi dezvaluită “de noi” care nu ne-am compromis, ci ne-am ținut cărțile “ în sertar”. Atunci se va face lumină, și se va ști cine am fost și ce suntem. Imediat după revoluție a început o campanie de “demitizare” a istoriei, de fapt de demolare a ei, punându-se sub semnul întrebării vechimea poporului român, continuitatea lui și spațiul Daciei, victoriile obținute în lupta pentru apărarea independenței, contribuțiile aduse la patrimoniul culturii și civilizației universale, etc.În anii ‘50 acțiunea demolatoare (de fapt antinațională) urmărea să arate că românii nu au reprezentat ceva în istorie decât atunci când au fost ajutați de Rusia, respectiv de Uniunea Sovietică. În acei ani lumina venea de la Răsărit, în timp ce Apusul a fost mereu negru, reacționar și retrograd. În anii ‘90 punctele cardinale s-au inversat: farul călăuzitor era Apusul iar Rusia (Uniunea Sovietică) nu ne-a dorit decât răul, pe care ni l-au și făcut. Din păcate, susțineau “demitizatorii”, românii nu au fost vrednici să primească ce era bun în Apus, ci s-au afundat în “bezna istoriei”. Sute și mii de pagini de ziare, sute și mii de ore au consumat la TV (parțial și la radio) cu asemenea elucubrații, mulți cititori, telespectatori (si radioascultători) jubilând, precum romanii când gladiatorul aflat în ring era ucis și zăcea într-o baltă de sânge.

Totuși, în afară de spectacolul mediatic, acești “demitizatori” nu au produs aproape nimic. Cărțile “de la sertar” nu au apărut, pentru simplul motiv că ele nu existau. S-au publicat câteva cărți de propagandă fără substanță documentară, care semăna leit cu cele din vremea lui Roller. Temându-se că “ mesajul” lor va fi anulat de cei care, beneficiind de ridicarea cenzurii și de deschiderea arhivelor, vor publica lucrări de substanță, timp de un deceniu și mai bine atacul s-a îndreptat împotriva scrierii unui tratat de istoria românilor. Le era clar că publicarea acestui tratat va permite oricărui cititor (telespectator, radioascultător) să verifice și să compare afirmațiile “demitizatorilor” cu documentele concrete, utilizate într-o asemenea lucrare.

Se cuvine subliniat faptul că, istoricii autentici, cu rare excepții, nu au participat la acest spectacol, ci și-au continuat munca, în noul context politic, reușind să realizeze studii, monografii și chiar tratatul de istoria românilor. S-au publicat sute de volume de documente, de la cele medievale la cele din stricta contemporaneitate (privind cu deosebire anii 1945-1989), monografii consacrate unor personalități politice (regii României – Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea; șefi de partide și de guverne – Ion I. C. Bratianu, Alexandru Marghiloman, Octavian Goga, Iuliu Maniu, Ion Antonescu, etc), privind evoluția economiei naționale de-a lungul timpului, viața cotidiană, istoria culturii românești ș. a. În 2001 au apărut primele trei volume din Tratatul Istoria Românilor, care în 2008 au ajuns la IX. Astfel a fost cuprinsă toată istoria noastră de la începuturi până la 1948. Se poate afirma, cu certitudine, că din punct de vedere științific “demitizatorii” au suferit un lamentabil eșec, fapt ilustrat și de dispariția lor aproape totală din mass-media.

Din păcate, spiritul demolator, antinațional, a izbutit în învățămantul gimnazial și liceal. În primul rând prin desființarea obiectului Istoria României, existent în școala românească de la începuturile ei (primele decenii ale secolului al XIX-lea). În al doilea rând, prin reducerea numărului orelor de istorie, de la 2-3 câte existau înainte de 1989 la o oră și chiar jumătate de oră în 2009. Efectele acestei politici școlare se vor resimți pe termen lung, prin “mancurtizarea” elevilor (pierderea sentimentului național) iar în  climatul politic actual nu se întrevede o șansă de îndreptare.

Este totuși reconfortant faptul că foarte mulți tineri se înscriu la facultățile de istorie (de stat sau particulare), că urmează forme superioare de învățământ – masteratul și doctoratul. Călătorind prin lume (mai ales SUA și Europa Occidentală) aceștia au realizat că, peste tot, istoria este prețuită și învățată, că se cultivă o autentică  mândrie națională. Ca urmare, doresc și ei să fie considerați cetățenii unei Patrii, cu nimic mai prejos de semenii lor din alte țări.

Așadar, există o speranță.