Mihail Sebastian și prietenii săi

După intrarea României în război, la 22 iunie 1941, a urmat o perioadă de restricţii pentru toţi cetăţenii, indiferent de mediul în care locuiau (sat sau oraş), de profesie, de vârsta, nivel de cultură etc. Dar cei mai afectaţi au fost evreii. Se cuvine menţionat faptul că, încă din timpul lui Carol al II-lea, au fost adoptate unele legi cu caracter antisemit, cea mai restrictivă datând din 8 august 1940 privitoare la „starea juridică a locuitorilor evrei din România”. La articolul 7 se prevedea că aceştia nu puteau fi militari, obligaţiile lor în această materie fiind de natură fiscală sau de muncă “potrivit nevoilor statului şi instituţiilor publice, la muncile de interes obştesc, după capacitatea şi situaţia fiecăruia”1.

Deşi vor, evreii nu sunt primiţi în armată

După 6 septembrie 1940 au fost luate noi măsuri cu caracter antisemit, între care decretul-lege privind statutul militar al evreilor, din 4 decembrie 1940, prin care aceştia erau excluşi de la serviciul militar. Articolul 1 prevedea: „Ei (evreii) sunt însă obligaţi a plăti taxe militare stabilite prin legi, cum şi de a presta munci de interes obştesc, potrivit nevoilor statului”. Articolul 4 stabilea că: „Obligaţia la plata taxelor militare sau la munci de interes obştesc durează pe tot timpul cât ceilalţi cetăţeni fac parte din elementele armatei”2.

În ziua de 22 iunie 1941, generalul Antonescu a dat celebrul ordin: “Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul”, act ce marca declanşarea operaţiunilor militare pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei ocupate de Uniunea Sovietică în iulie 1940. A doua zi, 23 iunie, Wilhelm Filderman a adresat, în numele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, o scrisoare generalului Ion Antonescu, în care menţiona: „Prin două memorii v-am rugat să binevoiţi a reveni asupra măsurilor prin care s-a îndepărtat din armată populaţia evreiască. Acum, când glorioasa armată a ţării este mobilizată pentru a recuceri provinciile pierdute, într-un gând şi o simţire, populaţia evreiască vă roagă să binevoiţi a-i reda onoarea de a-şi apăra ţara”3.

Conducătorul statului nu a dat curs acestei solicitări. Ca urmare, nici Mihail Sebastian, pe numele său adevărat Iosif Hechter, nu a fost mobilizat, deşi avea vârsta de 34 de ani (se născuse la Brăila în 1907), el urmând să presteze munci de interes obştesc. Sebastian era un intelectual bine cunoscut, mai ales după ce în 1934 a publicat romanul De două mii de ani, cu o prefaţă de Nae Ionescu, fapt ce a generat o amplă polemică timp de câteva luni. Colaborase la ziarul „Cuvântul”, condus de Nae Ionescu, dar şi la alte gazete, scriind cronici de teatru şi litere, eseuri etc. Frecvenţa cercurile scriitorilor şi  artiştilor, cafenelele, cinematografele etc. Marele său succes a fost piesa Jocul de-a vacanţa, jucată în 1938 la Teatrul Comedia cu Leni Caler, George Vraca, Mişu Fotino şi V. Maximilian.

Măsurile antisemite l-au afectat pe Sebastian, care nu mai putea practica meseria de avocat, nu mai putea publica în ziarele şi editurile românești, nu i se puneau în scenă piesele pe care le scria. Ca urmare, a fost nevoit să se angajeze profesor suplinitor la Colegiul Evreiesc „Onescu”, de unde primea salariu, să împrumute diverse sume de bani (mai ales de la coreligionarul său A.L. Zissu), să facă traduceri (din engleză şi franceză) contra-cost.

„Nici talent artistic, nici o atitudine de scriitor”

Recitind Jurnalul lui Mihail Sebastian4  putem urmări modul în care au reacţionat prietenii săi români în acele vremuri de restrişte. În seara zilei de 22 iunie 1941, Mihail Sebastian, care locuia în Bucureşti, pe Calea Victoriei (cu chirie), a ieşit pe stradă şi a constatat ca oraşul era „pustiu, ca într-o duminică de vacanţă mare, în plină vară”. Peste două zile a văzut „pe ziduri, pe vitrine, două afişe de propagandă, realizate de Anestin (grafician evreu)”. Sebastian scria că “e adevărat că el nu semnează, deşi linia lui Anestin e mai mult decât o semnătură: o amprentă. Unul îl reprezintă pe Stalin, îmbrăcat într-un şorţ alb, pe care se văd urme de mâini însângerate. Legenda: «Măcelarul din Piaţa Roşie». Al doilea, cu legenda: «Cine sunt stăpânii bolşevismului» – reprezintă un jidan în caftan roşu, perciuni, tichie, barbă, ţinând în mână o seceră şi într-alta un ciocan”.

La 24 iulie, Mihail Sebastian a vorbit la telefon cu mai vechiul sau prieten, scriitorul Camil Petrescu, la 8 iulie s-a întâlnit cu profesorul universitar şi editorul Alexandru Rosetti şi cu Camil Petrescu. În semn de prietenie, Rosetti i-a dat lui Sebastian să citească în corectură (şpalt) textul despre el scris de George Călinescu şi care urma să apară în Istoria literaturii române de la origini până în prezent. La 17 iulie, Sebastian nota în jurnalul său: „Am citit ieri în corecturi (date de Rosetti) pagina dedicată mie în Istoria literaturii a lui Călinescu. E probabil cel mai sever lucru  ce s-a scris împotriva mea. Nici talent artistic, nici o atitudine de scriitor”. În Istoria literaturii române de la origini până în prezent apărută la sfârșitul lunii iulie 19415, George Călinescu aprecia că Mihail Sebastian a realizat o operă literară de „un sensualism rece, lucid, cultivat cu exactităţi de geometru”, dar că el este „încă prea tânăr spre a i se determina personalitatea”. Evident, judecăţile de valoare formulate de George Călinescu pot fi discutate, dar nu este de trecut cu vederea faptul că, într-o perioadă dominată de antisemitism, el a consacrat o pagină scriitorului evreu Iosif Hechter, cunoscut sub numele de Mihail Sebastian. În acelaşi timp, este cert că Sebastian era la începutul activităţii sale literare, astfel în cât George Călinescu avea dreptate când îl socotea “prea tânăr pentru a i se determina personalitatea”6.

În ziua de 30 iunie 1941, Preşedinţia Consiliului de Miniştri a difuzat un comunicat oficial prin care anunţa că la Iaşi „iudeo-comuniştii au tras focuri de armă din case asupra soldaţilor români şi germani; ca urmare, pentru restabilirea ordinei au fost ucişi 500 dintre aceştia” 7. Sebastian nota în aceeaşi zi: „la Iaşi, 500 de iudeo-masoni sunt executaţi. Comunicatul guvernului apărut în ediţii speciale, spune că au fost complici cu paraşutiştii sovietici”. Citind ziarele, scriitorul menţiona numeroasele abuzuri ale autorităților împotriva evreilor: restricţii de circulaţie, chemarea la munci de interes obştesc, confiscarea de bunuri, deportări. Înregistra asemenea acţiuni, fiind îngrijorat şi de propria-i situaţie.

Solidaritatea vechilor prieteni

La 9 septembrie 1941 scria: „de mâine dimineață trebuia să purtăm «steaua [galbenă] în şase colţuri». Ordinul fusese dat Comunităţii [Evreieşti] şi comunicat comisariatelor de poliţie. Totuşi, în urma unei audienţe de azi-noapte a lui Filderman la Conducător [Ion Antonescu], s-a revenit. Nu-mi face nici o plăcere această revenire. Mă obişnuisem cu gândul ca voi purta un petec galben cu un magendavid”.

În contrast cu politica oficială, vechii prieteni continuau să se întâlnească cu scriitorul evreu Mihail Sebastian şi să-i dovedească sentimentele de solidaritate.  Din Jurnalul său aflăm că la 21 iulie 1941 a făcut o plimbare cu automobilul alături de gazetarul Titu Devechi, la 26 iulie a discutat cu Camil Petrescu şi cu ziaristul Nicolae Carandino, la 27 iulie cu diplomatul Constantin Vişoianu, la 29 iulie cu criticul de artă I. D.Suchianu, scriitorul Camil Petrescu şi politologul Ghiţă Ionescu. În ziua de 31 iulie a servit dejunul împreună cu ziaristul Tudor Teodorescu-Branişte şi cu bancherul Aristide Blank la scriitoarea Alice Voinescu. La 4 august nota: „ieri am făcut tot felul de curse (Alice, Branişte, Vişoianu, admirabili de devotament, de prietenie, de grabă în a face câte ceva)”. La 6 august a fost în vizită la Marie Ghiolu, soţia lui Stavri Ghiolu (cel care, în august 1942, avea să intre în guvernul Antonescu, în calitate de subsecretar de stat la Ministerul Economiei), precum şi la scriitoarea Alice Voinescu.

Era preocupat de soarta coregionalilor săi şi nota cu o vădită îngrijorare. 22 iulie 1941: „Se intră în case evreieşti – luate cam la nimereală – şi se ridică lingerie: cearceafuri, perne, cămăși, pijamale, cuverturi. Fără explicaţie, fără avertisment”. 2 august: „Toţi evreii, de la 20 la 36 de ani, convocaţi la Prefectura Poliţiei”; 4 august: „sergenţii şi comisarii au umblat din casă în casă, în diverse oraşe, cartiere – şi  au sculat lumea din somn, pentru a aduce la cunoştinţă că nu numai evreii de la 20 la 36 de ani, ci şi cei de la 36 la 50 trebuie să se prezinte la Prefectură”. În aceeaşi zi notează: „pe seară lucrurile par a se calma puţin. Vin veşti că s-a renunţat la chemarea celor de 35-50 de ani”. La 6 august menţiona: „Se suspendă, deocamdată, prezentarea la Procuratură”, dar şi că a făcut o vizită doamnei Marie Ghiolu.

Măsurile cele mai dure îi viza pe evreii din Basarabia şi Bucovina, pe care guvernul a decis să-i trimită în Transnistria. Încă de la 8 iulie 1941, Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, s-a pronunţat pentru „purificare etnică şi revizuire naţională” 8, iar acţiunea a început la sfârşitul lunii august. În Jurnalul său, Sebastian consemna o discuţie, avută la 21 august, cu locotenentul Vicky Hillard, întors de pe front: acesta i-a vorbit despre „masacrul evreilor dincoace şi dincolo de Nistru. Zeci, sute, mii de evrei împușcați”.

„Nu e nicăieri nici o frână, nici o raţiune”

La 22 septembrie, de Roş Haşaşana: „Am trecut dimineaţa pe la Templu. L-am ascultat pe Şafran [rabinul-şef ], care tocmai îşi termina predica. Stupid, pretenţios, eseistic, gazetăreşte, fără adâncime, fără seriozitate, fără patimă. Dar lumea plângea şi eu însumi aveam lacrimi în ochi”. După amiază, Sebastian s-a întâlnit la Tudor Vianu cu Şerban Cioculescu, Eugen Ionescu, [Dionisie] Pippidi, Victor Iancu, profesorul [Liviu] Rusu, [Alexandru] Ciorănescu. Am vorbit literatură. Parcă n-am fi fost în septembrie 1941”, conchidea el. Este adevărat că frontul se depărtase, luptele se desfăşurau în Crimeea, astfel că cei aflaţi în ţară nu mai trăiau psihoza războiului.

În ziua de 7 octombrie, Sebastian i-a făcut o vizită criticului de artă George Oprescu, iar a doua zi s-a întâlnit cu ziaristul Tudor Teodorescu-Branişte, împreuna cu care a mers la Alice Voinescu, unde a servit dejunul. La 20 octombrie a făcut o vizită la Uniunea [Federaţia] Comunităţilor Evreieşti, unde a aflat că „Drumurile Basarabiei şi Bucovinei sunt pline de cadavrele evreilor goniţi de la casele lor spre Ucraina […] E o demenţă antisemită pe care nimeni nu o poate opri. Nu e nicăieri nici o frână, nici o raţiune”. În acest context, Sebastian simţea nevoia unei solidarităţi umane pe care prietenii săi nu au ezitat să i-o exprime. La 23 octombrie 1941: „Lungă după-amiază petrecută cu Branişte, la o masă de bodegă (După ce ne întorsesem de la Alice unde am dejunat). Am o afecţiune mereu mai mare pentru el. Un om cumsecade”. Totuşi îngrijorarea nu-l părăsea, iar la 26 octombrie nota: „Mâine dimineaţă s-ar putea să fim scoşi din casă şi aruncaţi în ghetouri – fără ca măsura să mai pară cuiva exagerată[…] Sunt împietrit de spaimă şi nelinişte”. La 28 octombrie o nouă consemnare: „Vicky ( a doua secretară a lui Roman) îmi povesteşte că un prieten al ei, ofiţer, reîntors din Transnistria, e îngrozit de ce a văzut acolo. Aveau ordin să împuşte pe toţi evreii”.

În acele vremuri de restrişte, prietenia căpăta o importanţă cu totul excepţională. Cităm din jurnalul său: 29 octombrie 1941: „ Ascult la Lena [Constante] Variaţiunile Simfonice ale lui Franck”. 30 octombrie 1941: „ Seară cu Vişoianu, Branişte, Aristide [Blank], la Alice”. 14 noiembrie: „Câteva ore de muzică la Lena”. 18 noiembrie : „Dejunat cu Ghiţă Ionescu la Gina”. 25 noiembrie: „Multă muzică la Gina şi Ghiţă […] Am băut un vin bun”. 30 noiembrie: „ Am văzut în două zile aproape toţi puţinii oameni pe care obişnuiesc să-i văd: Aristide [Blank], Alice [Voinescu], Branişte, Belu [Silber], Eugen, Camil [Petrescu], [Alexandru] Rosetti, Gulian, Lena [Constante], Harry [Brauner]. Cu toţii am vorbit despre război”. În aceeaşi zi: „ Vizită pitorească la Bibeşti. Antoine neschimbat. Nevastă-sa, lovită de o gravă amnezie generală. Totuşi, încă nespus de inteligentă. Am stat îndelung de vorbă, în camera lui Antoine ( la Athénée Palace)”. 28 decembrie: „ Dejun – ca în toate dimineţile – cu Aristide [Blank] şi Branişte  la Alice”. 10 ianuarie 1942: „ Dejunat la Nenişor”; 11 ianuarie: „ Masă de seară cu Rosetti şi Camil la M.G. Cantacuzino”; 28 ianuarie: „Am dejunat azi la Nenişor”; 10 februarie: „Şerban Cioculescu, văzut azi la aperitiv”.

La 26 februarie 1942, Sebastian a fost la Teatrul Baraşeum, unde „actori evrei joacă cu un imens succes de public o revistă. Biletele sunt vândute, până la ultimul loc, cu zece zile înainte. Am fost şi eu ieri, cu Benu (după stăruinţa lui Sandu Eliad, Ronea, Bereşteanu ) – şi am fost uimit de vulgaritatea textului şi a publicului. E oare posibil ca evreii care au trăit şi trăiesc atâtea crâncene tragedii să scrie, să joace, să asculte şi să aplaude asemenea mizerii?”. Întrebarea lui Sebastian era valabilă pentru situaţii normale, dar în vremuri de mare tensiune oamenii simt nevoia unei relaxări, astfel că vizionarea unui spectacol de revistă contribuia la descărcarea nervilor prea încordaţi.

 Muncă de interes obştesc

După repetate amânări, Sebastian a fost nevoit să presteze zece zile de muncă de interes obştesc, în intervalul 4-13 martie 1942. Iată notiţele sale din acele zile 4 martie: „Doborât de oboseală. Plecat la 5 ½ dimineaţa de acasă, m-am întors la 8 seara. Munca propriu-zisă e o badjocură (lucrăm undeva  pe o linie de triaj, dincolo de halta Griviţa). Ce e extenuant este statul în picioare, drumul, aşteptare, formalităţile”. A doua zi, 5 martie scria: „Foarte obosit, dar nu ca ieri. Lucrurile încep să se organizeze – ceea ce reduce mult timpul pierdut cu diverse formalităţi (apel, dovezi, vize …). Am plecat dimineaţa la 6 ½ şi am fost acasă la 6”. Aşadar a plecat cu o oră mai târziu şi s-a întors cu două ore mai devreme. A treia zi, 6 martie, nota: „E în detaşamentul meu o voie-bună inexplicabilă. Fiecare om trăieşte în plină primejdie, de care e conştient. Fiecare din noi ştie că ziua de mâine poate aduce: mizerii mai mari”. Şi concluzia: „Suntem totuşi un neam uimitor”. Duminică, 8 martie: „ne-am întors la ora 2”. În cea de-a zecea zi, 13 martie, a primit „ adeverinţă C.F.R. cu zece ştampile albastre şi una roşie, care arată că «am lucrat la curăţirea zăpezii în staţia Bucureşti Griviţa de la 4 la 13 martie 1942»”.

Următoarea consemnare este din 16 martie: „Revăzut în trei zile pe toţi oamenii mei obişnuiţi: Rosetti, Camil, Aristide, biroul Roman, liceul, Zissu, Leni, Nicuşor etc. Nimic schimbat. Totul mereu şi mereu la fel. Singurul schimbat între ei, în oarecare măsură, eu: schimbat de soare, de aer liber. Bronzat, puţin slăbit, am ceva din aerul meu de Balcic sau Predeal. Parcă aş fi după o vacanţă de zece zile. Şi efectiv mă simt refăcut fiziceşte”.

În ziua de 20 martie 1942 a avut discuţie cu actriţa Beate Fredanov şi cu Constantin Vişoianu, iar în 22 martie: „După-amiază agreabilă, cu Branişte la o bodegă”. 3 aprilie: „Spre seară m-am plimbat cu Lereanu şi cu Comşa spre lacuri”.

Scriitorul recunoaşte că nu era prea cumpătat în privinţa cheltuielilor. La 4 aprilie scria: „Cumpărat cu 1500 lei, câştigat serile trecute la poker, un quartet milanez de Mozart şi al treilea concert brandemburghez de Bach. Ca să-mi fac şi mie o bucurie în dimineaţa asta de primăvară, cu atâta soare, cu atâta tinereţe”. La 16 aprilie: „Nunta lui Baby, fiica lui Alice. Cununia la Biserica Amzei, bufetul la dejun în Delea Veche”.

În acest timp Mihail Sebastian scria piesa de teatru „Alexandru cel Mare” şi făcea traduceri pentru bani (din engleză şi franceză), urmărea, la radio, evoluţia războiului.

A avut şi zile plăcute la domeniul lui Antoine Bibescu de la Corcova (judeţul Mehedinţi), în perioada 25 august – 5 septembrie. La 6 septembrie 1942 scria în jurnalul său: „Întors ieri dimineaţă de la Corcova, refăcut, odihnit, calm, ars de soare, cu aerul meu de vacanţă –  de care pe vremuri eram atât de mândru. Zece zile de vacanţă liberă, în plin soare, în plină libertate, pot face încă din mine un om nou”. Într-un fel, prin aceste zece zile, prietenul său român le-a compensat pe cele în care Sebastian a efectuat munca obligatorie.

„Moartea e lângă noi –  şi noi avem un teatru evreiesc cu fete decoltate…”

La 25 septembrie (vineri) notează ca a luat cina împreună cu Jacques Truelle, ambasadorul guvernului de la Vichy, la Bibeşti, în restaurantul Athénée Palace: „totul se petrece ca şi cum aş fi în viaţa lor [a Bibeştilor] un personaj capital”. Tot  în ziua de 25 septembrie scria: „I-am făcut două vizite lui Mircea Ştefănescu”, precum şi: „Aseară, în grup, cu Leni la Teatrul evreiesc, ca să vedem revista lui Stroe. Totul mi s-a părut – scenă, actori, sală, public – o curată nebunie. Moartea e lângă noi –  şi noi avem un teatru evreiesc cu fete decoltate, cu jazz, cu cuplete, cu bancuri, cu goange. Unde e realitatea?”. A doua zi, Sebastian a mers nu la unul, ci la două teatre româneşti, fiind invitat de Antoine Bibescu: „Spunea că n-ar putea suporta să vadă acelaşi spectacol de la început la sfârşit […].  A venit îmbrăcat într-un costum alb de doc, iar în picioare avea nişte papuci de casă pe care-i trăgea după el, cu fiecare pas. Am încercat, la plecare, să-l conving să se îmbrace mai ca lumea, dar n-a fost chip”. Au plecat după primul act: „ Restul serii am petrecut-o mult mai agreabil, plimbându-ne pe Calea Victoriei şi apoi stând în Piaţa Ateneului, foarte confortabil instalaţi pe piatra grilajului”. Era un adevărat spectacol: un principe român („os domnesc”), alături de un scriitor evreu, şezând la taclale si privind trecătorii în plin centrul Capitalei.

Viaţa de zi cu zi a lui Sebastian a fost afectată de hotărârea guvernului de a nu permite ca evreii să aibă servitor români (românce). La 1 octombrie 1942 scria: „a plecat Octavia, servitoarea noastră, tânăra ţărancă de 18 ani, care se simțea atât de bine în casa noastră. A plâns ca un copil. Viaţa ne va fi şi mai grea. Tot felul de mizerii zilnice, mici, desigur, dar insuportabile, se ridică: măturatul, spălatul vaselor, spălatul rufelor, târguielile. Mama, săraca, e prea bolnavă şi obosită, noi suntem prea neîndemânatici”.

Peste două săptămâni a venit o ştire bună pentru evrei. În şedinţa Consiliului de Miniştrii din 13 octombrie 1942, la care au participat şi guvernatorii Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei, Mihai Antonescu a anunţat că „se suspendă toate trimiterile de evrei peste Nistru” 9. A doua zi, 14 octombrie, Mihail Sebastian nota în Jurnalul său: „Au fost liberaţi aseară toţi cei care, în Sfântul Ion Nou, aşteptau deportarea. Oameni întorşi de la moarte. Mi se spune că în momentul în care li s-a dat drumul au fost scene de delir. Urlete, leşinuri. S-a strigat <Trăiască România Mare>, <Trăiască Mareşalul!>”. Ce semnificaţie are această eliberare, nu ştiu. E o revenire? O suspendare? Se renunţă la deportări? Se amână? Bukarester Tageblatt avea, duminică [11 octombrie 1942], un articol în care se reînnoia asigurarea că până în toamna 1943 nu vor mai fi evrei în România”. Respectivul ziar – care exprima punctul de vedere al Berlinului – se înşela. Momentele cele mai grele trecuseră. În Transnistria, ca urmare a deportărilor transmise de regimul Antonescu, îşi pierduseră viaţa cel puţin 109 000 evrei10. La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial în România trăia cea mai mare comunitate evreiască din Europa.

Insert Mihail Sebastian

„Foarte înrudit cu Mircea Eliade este Mihail Sebastian (Iosef Hechter, n. Brăila, 18 octombrie 1907 – m. 29 mai 1945), elev şi el al lui Nae Ionescu. „Destin”, „experienţă tragică” sunt noţiuni care vin des sub pana sa, aplicate însă numai la problema iudaismului. Încolo autorul este un adept al lui Descartes, ţinând la lucrurile „clare şi distincte”, şi aplicând acel cartesianism mai ales în câmpul senzaţiilor. De unde un senzualism rece, lucid, cultivat cu exactităţi de geometru. Neputându-şi îngădui decât o singură experienţă, aceea a rasei sale, scriitorul se refugiază în analiză şi însemnările sale erotice sunt mai mult stendhaliene decât gidiene. Talentul artistic pare a lipsi totuşi ca prozator, scriitorul posedă o ritmică vie şi o frază fin echivocă, de o maliţie imperceptibilă. Autorul e încă prea tânăr pentru a i se determina personalitatea […]” (George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent).

1. „Monitorul oficial” din 9 august 1940

2. Ibidem din 5 decembrie 1941

3. Ideologii şi formaţiuni de dreapta în România, vol. VII 1941-1943, Coordonator Ioan Scurtu, Bucureşti, Institulul Naţional pentru Totalitarismului, 2009, p. 237

4. Mihail Sebastian, Jurnalul 1935-1944. Text îngrijit de Gabriela Omăt. Prefaţă şi note Leon Volovici, Bucureşti, Editura Humanitas 1996

5. Alexandru Piru, Reeditarea unei opere fundamentale, în George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. VII

6. George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, 1982, p. 963

7. „Universul” din 30 iulie 1941

8. Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniştri.  Prefaţa de acad..prof. dr. Nicolae Cajal. Volumul alcătuit de Lya Benjamin, Bucureşti, Editura Hasefer,1996, p. 267

9. Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştrii. Guvernarea Ion Antonescu, vol. VIII (august-decembrie 1042). Ediţia de documente întocmită de Marcel-Dumitru Cincă şi Maria Ignat, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 2004, p. 328

10. Dinu C. Giurescu, România în al Doilea Război Mondial (1939 – 1945), Bucureşti, Editura ALL, 1999, p.149