Pe ce cale evoluăm?

Mă voi referi, mai întâi, la dezbaterile teoretice, privind calea de evoluţie a ţării, pentru a vedea în ce măsură intelectualitatea şi clasa politică şi-au înţeles menirea, aceea de a asigura consolidarea şi dezvoltarea societăţii româneşti, de a promova interesele României pe plan internaţional.

Marea Unire a fost un ideal pentru înfăptuirea căruia au luptat multe generaţii de înaintaşi, a cerut importante sacrificii (în Primul Război Mondial, numit şi „de întregire a neamului”, s-au jerfit peste 800.000 de români morţi, răniţi şi dispăruţi), s-a realizat într-un context internaţional favorabil.

Revoluţia din Decembrie 1989 a fost pregătită de ampla mişcare de rezistenţă din anii 1945-1956 împotriva ocupaţiei sovietice, de confruntările cu regimul socialist-totalitar (amintim doar greva minerilor din Valea Jiului, 1977 şi demonstraţia braşovenilor din noiembrie 1987); victoria ei s-a realizat cu grele pierderi umane (peste 1000 de morţi), iar contextul extern a stimulat ridicarea la luptă a românilor şi obţinerea succesului în confruntarea cu regimul opresiv. A existat, după 1918, conştiinţa că în istoria României începea o nouă etapă istorică, întemeiată pe lupta şi forţa înaintaşilor, al căror ideal trebuia dus mai departe.

Pe ce cale evoluăm? Aceasta a fost principala temă de dezbatere din primul deceniu interbelic, la care s-au angajat cele mai ilustre personalităţi ale timpului, intelectuali şi oameni politici. O bază de discuţie au fost chiar rezoluţiile adoptate de organismele reprezentative care au votat Unirea. De exemplu, Adunarea Naţională întrunită în ziua de 1 decembrie 1918 la Alba Iulia a adoptat „principiile fundamentale” pe baza cărora să se organizeze statul român; deplina libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare (minorităţile naţionale); libertatea confesională (religiei); regim democratic întemeiat pe votul universal; libertatea presei, de asociere şi întrunire; reforma agrară, drepturi pentru muncitori similare cu cele din statele avansate ale Europei.

Asemenea idei erau împărtăşite şi de oamenii politici din vechiul Regat. În iunie 1917, a fost modificată Constituţia, introducându-se votul universal şi principiile pentru înfăptuirea reformei agrare (sporirea întinderii proprietăţii rurale ţărăneşti prin exproprierea terenurilor cultivabile ale marilor proprietari).

Dezbaterile de după 1918 au vizat atât obiectivele generale (pe ce cale evoluăm?), cât şi modalităţile concrete de înfăptuire a acestora. Cităm, cu titlu de exemplu, cuvintele lui Ion I.C. Brătianu rostite la 27 noiembrie 1921: „generaţiile care au înfăptuit unitatea naţională au acum datoria s-o întărească şi să o desăvârşească printr-o politică naţională şi democratică de ordine, de progres, de dreptate şi frăţie socială”. La rândul său, cunoscutul economist Vintilă Brătianu ţinea să sublinieze că România trebuia să se dezvolte „prin munca, iniţiativa şi capitalurile româneşti”, asigurându-se astfel „neatârnarea economică a ţării”.

Un alt fruntaş politic, Iuliu Maniu, aprecia că cea mai importantă misiune a timpului său era aceea de a „lucra cu siguranţă şi cu tărie pentru închegarea pe veci a acestei Uniri [din 1918], ca nici o forţă străină şi nici o ingerinţă internă să nu o poate rupe nicicând”. În acest scop, se impunea „solidaritatea tuturor claselor producătoare din ţară”, pentru a lucra împreună în vederea consolidării şi dezvoltării României întregite.

Pilduitoare sunt şi cuvintele lui Nicolae Iorga, rostite la 25 septembrie 1919: „Noi înţelegem şi azi ca şi mai înainte naţionalismul ca o datorie de a lucra din răsputeri pentru ca în ţara lui românul să-şi aibă tot dreptul lui, fără a nedreptăţi pe nimeni, dar fără a se lăsa nedreptăţit de nimeni”.

Aşadar, respect faţă de înaintaşi, de cei care au făurit Unirea, promovarea unei politici naţionale şi democratice, întemeiată pe munca, iniţiativa şi capitalurile româneşti, astfel ca românul să fie stăpân în ţara lui. Un mesaj optimist, cu privirile îndreptate spre viitor, o politică de consolidare a statului, pentru ca nici o forţă străină să nu poată rupe actul istoric de la 1918.

Revoluţia Română a avut un program concretizat în Comunicatul Consiliului Frontului Salvării Naţionale din 22 decembrie 1989: abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ; alegeri libere; separaţia puterilor în stat; restructurarea economiei naţionale pe baza criteriilor rentabilităţii şi eficienţei; restructurarea agriculturii şi sprijinirea micii proprietăţi ţărăneşti; reorganizarea învăţământului; respectarea drepturilor şi libertăţilor minorităţilor naţionale; o politică externă bazată pe promovarea păcii şi integrarea României „în procesul de construire a unei Europe unite”; o politică internă şi externă subordonată „nevoilor şi intereselor dezvoltării fiinţei umane” etc.

În timp ce generaţia de la 1918 şi-a concentrat eforturile spre realizarea dezideratelor înscrise în actele de Unire, cea de după 1989 a adoptat calea confruntărilor, ajungându-se ca unii intelectuali şi oameni politici să nege documentele din 22 decembrie şi să pretindă că „adevăratul program” al Revoluţiei este Proclamaţia de la Timişoara din martie 1990. Susţinătorii acestei teorii nici măcar nu şi-au pus o problemă elementară: cum se putea desfăşura un eveniment în decembrie pe baza unui program care avea să fie elaborat abia după trei luni?

Preocuparea de bază a unor intelectuali (autoproclamaţi elite şi exponenţi ai societăţii civile) nu a fost identificarea căilor de evoluţie a României în noul context istoric, ci lupta cu trecutul, cu vechiul regim, care fusese deja demolat. Profesorul Daniel Barbu, în cartea sa intitulată Republica absentă. Politică şi societate în România postcomunistă, publicată în 1999, făcea următoarea constatare: „intelectualii rostesc, după căderea comunismului, acele cuvinte pe care ar fi trebuit să i le adreseze pe când se afla în plină putere. Ei au încercat să îndeplinească, într-o societate potenţial democratică, funcţia pe care au refuzat, de regulă conştient, să şi-o asume  într-o societate totalitară. Ei pot avea dreptate, şi au avut-o în numeroase situaţii. Dar această dreptate este construită pe impostură şi, ca atare, lipsită de orice capacitate de convingere […].

Astăzi, ei se răfuiesc – după regula incriminării şi denunţului – cu o putere care nu mai există. Căci intelectualul român nu dezbate, ci combate”. Acest tip de intelectual nu acceptă dialogul, ci pune sentinţe, numai că: „Magisteriul moral pe care îl revendică astăzi intelectualii români este, de aceea, extrem de precar pentru că el ar fi trebuit asumat când totalitarismul era şi judecător, şi executor. Intelectualii români joacă azi în contumacie şi, de aceea, magisteriul lor este profund imoral”.

La 20 de ani de la căderea „comunismului” aceşti intelectuali şi mulţi lideri politici (inclusiv preşedintele României) se luptă cu o fantomă şi savurează, până şi de la tribuna Parlamentului, victoria, pentru a acoperi astfel propriile laşităţi şi faptul că nu puţini dintre ei colaboraseră şi chiar susţinuseră acel regim.

În acelaşi timp, s-a desfăşurat o amplă campanie de „demitizare” a istoriei naţionale. Toate marile personalităţi, de la Burebista şi Decebal la Alexandru Ioan Cuza şi Carol al II-lea au fost aruncate în derizoriu. Decebal avea „ buze groase”, Ştefan cel Mare avea mulţi „copii din flori”, Cuza era şi el un afemeiat, iar Carol al II-lea era un imoral notoriu. Ca urmare, constituirea statului dac şi lupta lui Decebal cu romanii, marile bătălii pentru apărarea independenţei, făurirea statului român modern, înflorirea culturii naţionale, erau trecute sub tăcere sau ridiculizate.

În opinia „demitizatorilor”, istoricii care au scris până în decembrie 1989 erau nişte naţionalişti, chiar dacă ei se numeau (şi mai ales pentru că se numeau) A. D. Xenopol, Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga sau Constantin C. Giurescu. Românii ar trebui, scriau aceşti „demitizatori”, să nu mai apeleze la istorie, deoarece „istoria nu ne învaţă nimic”. Unul dintre promotorii „demitizării” scria fără jenă ca „istoria ne trage înapoi” şi că „marile decizii pe care trebuie să le ia astăzi societatea românească reprezintă o ruptură faţă de trecut, faţă de orice trecut” (Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Editura Humanitas, 1997, p. 292).

Aşadar, în timp ce cărturarii de la 1918 porneau de la respectul pentru istoria naţională şi îşi propuneau să contribuie la dezvoltarea României, „civiştii” de după 1989 şi-au propus demolarea a tot ce înseamnă valoare naţională.

Lupta cu trecutul, mai recent (comunismul) şi mai îndepărtat (naţionalismul), foarte mediatizată (posturile TV au transmis mii de ore consacrate dezbaterilor pe aceste teme, iar cea mai mare parte a presei s-a „delectat” cu articole scrise de „anticomunişti” şi „demitizatori”), a generat adesea în societatea românească o stare de încrâncenare, urmată de pronunţarea unor „sentinţe definitive” acceptate ca singurele valabile.

Am putea compara această realitate cu cea din vremea Imperiului Roman, când spectatorii veneau să asiste la luptele de gladiatori, urmăreau cu sufletul la gură confruntarea şi izbucneau în urale când unul dintre aceştia era ucis şi se zbătea într-un lac de sânge. Foarte mulţi români se bucurau atunci când aflau „noutăţile” promovate prin mass-media, iar lupta cu trecutul le acoperea o bună parte a timpului.

Asistând la spectacolele televizate, cei mai mulţi semeni ai noştri nu au realizat că, în spate, „se lucra serios” la demolarea economiei naţionale, la vinderea pe nimic (sub masca privatizării) a marilor întreprinderi, la distrugerea învăţământului şi culturii, la scoaterea României de pe scena diplomaţiei internaţionale.

Încercarea unor lideri politici şi intelectuali (autentici) de a promova o dezbatere de idei privind calea de evoluţie a României după 1989, de a realiza „un consens naţional” asupra marilor direcţii pe care să se înscrie ţara noastră la sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea, au fost boicotate de mass-media, preocupată de „rating”, iar liderii celorlalte partide politice le-au taxat ca simple elemente de campanie electorală. La rândul lor, guvernele care s-au succedat în cele două decenii, cu unele excepţii, au promovat o politică haotică, fără orizont, sperând că vor vedea „luminiţa de la capătul tunelului”. Numai că „ tunelul” s-a dovedit foarte lung şi „luminiţa” tot mai departe.