Regima Maria, Ion I.C. Brătianu şi preşedintele Wilson la Conferinţa de Pace de la Paris (1919)

 Conferinţa păcii de la Paris, care şi-a început lucrările la 18 ianuarie 1919. Delegaţia română, condusă de Ion I.C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri⁵ a trebuit să constate că rolul decisiv îl avea  „Consiliul celor patru“ (Woodrow Wilson – SUA, Georges Clemenceau – Franţa, Lloyd George – Marea Britanie şi Vittorio Emanuele Orlando – Italia). De asemenea,  statele erau împărţite în două categorii distincte:  cu interese nelimitate (marile puteri) şi  cu interese limitate, între acestea şi  România.

În cadrul dezbaterilor, şeful delegaţiei române a pledat pentru respectarea angajamentelor luate de Aliaţi prin Convenţia politică din 4 august 1916 privind graniţele României, a subliniat contribuţia de sânge adusă de armata Română la victoria Antantei, a evidenţiat deciziile  luate de adunările de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia în conforitate cu dreptul popoarelor la autodeterminare naţională. Cei „Mari” nu s-au arătat receptivi la argumentele lui Brătianu şi nu agreau ideea că statele sunt egale, precum au fost egale în sacrificiile făcute pe câmpul de luptă. Preşedintele SUA, Woodrow Wilson, a declarat că ţara sa nu recunoştea tratatele secrete încheiate după declanşarea războiului, iar preşedintele Conferinţei, Georges Clemenceau, a afirmat că înaintea Conferinţei fiecare ţară semnifică atât cât reprezintă puterea sa militară.

Ca urmare, s-a creat o stare tensionată între Ion I.C. Brătianu şi cei „Mari”, fapt ce putea afecta deciziile privind România. În acest context, la sugestia lui Brătianu, Ferdinand i-a propus reginei să meargă la Paris pentru a pleda cauza României.

 A plecat în ziua de 1 martie 1918, cu un tren special, fiind însoţită de „un alai” de militari români şi o gardă de soldaţi francezi sub comanda căpitanului Perrain. Datorită distrugerilor provocate de război, drumul a fost lung, dar regina se simţea bine în tren, citea şi se relaxa. În dimineaţa zilei de 5 martie a ajuns la Paris, fiind cazată în hotelul Ritz, cel mai renumit din capitala Franţei. Ion I.C. Brătianu i-a prezentat situaţia politică şi i-a dat sfaturi: „pe cine trebuie să văd, cum trebuie să mă comport, în ce fel pot fi de folos”. Pe parcurs, şeful delegaţiei române a avut mai multe discuţii cu regina, care avea să noteze: „Zilele mele începeau cu regularitate cu o vizită din partea lui Brătianu şi a lui [Victor] Antonescu, şi adesea a lui [Nicolae] Mişu. Ei veneau cu punctualitate la ora nouă pentru a mă pregăti pentru ziua mea de lucru. Ascultam cu devotament la sfaturile lor înţelepte”. Evident, regina şi-a pus în valoare propria-i personalite, inteligenţa, spontaneietatea şi farmecul său. Întrebată de un ziarist care era obiectivul vizitei sale, regina a răspuns: „Pentru a da României o faţă – are nevoie de o faţă, şi de aceea am venit s-o dau pe a mea”. Era decisă să-şi folosească frumuseţea, inteligenţa, dar şi relaţiile pe care le avea „lumea bună” din Franţa.

 În ziua de 7 martie, fiind invitată  de Georges Clemenceau, primul ministru al Franţei şi preşedintele Conferinţei de pace. Clemenceau era renumit pentru vehemenţa şi modul tranşant în care-şi exprima punctele de vedere, drept care i se spunea „Tigrul”. În discuţia cu regina spus direct că avea „anumite motive de nemulţumire faţă de România”, care a încheiat pace separată cu inamicul. Regina i-a explicat  în ce context  România a fost nevoită să încheie pacea separată în aprilie 1918 şi insistând că imediat ce a fost posibil armata română s-a alăturat Antantei. „Tigrul” nu s-a arătat convins: ” Nu-mi spuneţi poveşti de astea – char dumneavoastră aţi fost pentru rezistenţă!” Regina a contraatacat: „Am crezut în victoria Aliaţilor, aşa încât eram gata să mă ţin cu dinţii, dar  dacă a fost o atitudine înţeleaptă era treaba altora s-o judece”. Maria avea să noteze: „Dacă am ajuns la bătrâna lui inimă pătimaşă cu problemele ţării mele nu ştiu, dar că am oferit o imagine frumoasă ţării mele prin surâsul meu, aceasta cred că am făcut-o”. Cert este că la plecare i s-a oferit să treacă în revistă garda de onoare în sunetele imnului naţional francez –  Marseillaise.

Regina a fost invitată la Palatul Elysée de preşedintele Raymond Poincaré la o recepţie oficială dată în onoarea sa în ziua de 8 martie. Preşedintele a primit-o „cu multă bunăvoinţă; era un prieten al României”.

 Regina şi-a folosit frumuseţea, inteligenţa, dar şi relaţiile pe care le avea „lumea bună” din Franţa. Extrem de activă, Maria a participat la mai multe recepţii, prilej cu care a discutat cu personalităţi marcante, prilej cu care a discutat cu americanul Herbert Clark Hoover – viitorul preşedinte al SUA, francezii Aristide Briand – fost şi viitor prim-ministru, Stephen Pichon – ministrul de externe, mareşalii  Henri-Philippe Pétain şi Ferdinand Foch ş.a.

       După o săptămână petrecută la Paris, regina s-a deplasat în Anglia, unde a fost găzduită în Palatul Buckingham.  După vizita extrem de mediatizată de a Paris a trebuit să nu încalce protocolul Curţii Regale. Lordul primar al Londrei a dat un prânz oficial în onoare reginei Maria, lordul Curzon a oferit un dineu în propria-i locuinţă, între invitaţi aflându-şi Wiston Churchill, care a ascultat-o „cu înţelegere deosebită”.

       Regina a reuşit să aranjeze o întrevedere a lui Ion I.C. Brătianu, venit de la Paris, cu regele George, care în ziua de 18 martie a oferit un prânz privat în onoarea oaspetelui său. „Brătianu şi-a arătat toată buna dispoziţie, dar George nu mai era fluent în franceză, aşa încât am făcut destul de multă traducere ca să păstrez cursivitatea conversaţiei”. Brătianu a vorbit despre România, participarea la război alături de Antanta, necesitatea ca cele prevăzute în Convenţia politică din august 1916 să fie respectate. După această întâlnie, Brătianu părea „satisfăcut. El consideră că cea mai bună muncă a mea aici este de a fi în termeni excelenţi cu familia regală”.

 Vizita reginei la Londra s-a încheiat în ziua de 30 martie, regina Maria revenind la Paris. capitala Franţei a dorit să discute cu preşedintele SUA, Woodrow Wilson, cea mai prestigioasă personalitate de la Conferinţa păcii. Regina aprecia: „Omenirea era în căutarea unui supraom care ar fi capabil să ţină în frâu spiritele rele eliberate de cei patru ani de război îngrozitori, aşa că i-a grăbit speranţa şi iluziile spre faţa lungă a acelui om cu înfăţişare sobră de peste ocean”. Faptul că nu era european a sădit încrederea că „putea fi un arbitru imparţial, judecând toate chestiunile cu obiectivitate şi fără pasiune”. Regina Maria şi-a exprimat dorinţa de a-l vedea, dar preşedintele, urmărind  să o refuze politicos, i-a comunicat că după ora nouă dimeneaţa  era foarte ocupat. Maria i-a răspuns că ar fi fericită să-l primească „chiar şi la şapte dimineaţa, dacă aceasta îi convenea. Nemaiavând încotro, a făcut un compromis şi acompaniat  de doamna Wilson a venit să mă vadă la opt şi jumătate”. În acea zi de 10 aprilie 1919, regina României şi preşedintele SUA au discutat despre „pericolul bolşevismului”, Maria relatând despre acţiunea agresivă a guvernui de la Budapesta şi insistând asupra speranţelor puse de ţările mici, între care şi România, că vor fi apărate de SUA.  Preşedintele a abordat subiectul său favorit – crearea Ligii Naţiunilor, care urma să protejeze statele mici. Discuţia a durat o jumătate de oră, regina fiind  invitată de preşedinte la un prânz, prilej de aprofundare a problemelor bilaterale şi internaţionale. A doua zi, discuţia a fost „foarte animată”, preşedintele dezvoltând ideile sale privind rolul Societăţii Naţiunilor. „L-am facut să promită că-l va căuta pe Brătianu pentru a-i da şansa de a expune situaţia noastră în faţa sa”. Într-adevăr, la 31 mai 1919, şeful delegaţiei  României a expus pe larg, în faţa Consiliului Suprem punctele sale de . vedere.

  În toate întâlnirile şi interviurile sale, regina a ţinut să precizeze că „România nu cerşeşte”, ci îşi revendică drepturile. A fost ascultată cu interes şi privită cu simpatie,  reuşind să creeeze o imagine favorabilă României.  Vizita s-a încheiat în ziua de 16 aprilie 1919, când regina a fost condusă la gară de preşedintele Franţei, Raymond Poincaré, mareşalul Fosch şi alte personalităţi. La trenul regal erau ataşate câteva vagoane cu provizii pentru bolnavi şi nevoiaşi (medicamente şi alimente), obţinute prin donaţii făcute în timpul vizitei sale

 Maria era mulţumită, apreciind că a reuşit să creeze „o atmosferă cât se poate de bună pentru România”. Pratic, niciodată până în martie-aprilie 1919, România nu a fost mai prezentă în mas-media europeană şi americană, niciodată un reprezentant al acestei ţări nu a avut întâniri cu toţi marii lideri politici ai lumii. Evident, regina Maria nu a putut schimba statutul ţării sale, deciziile fiind luate, în continuare, de Consiliul Suprem (Franţa, SUA, Marea Britanie şi Italia), dar imaginea României s-a ameliorat, „cei Mari” ascultând argumentele, expuse cu pasiune de   frumoasa regină.

       Şeful delegaţiei române, Ion I.C. Brătianu, avea să mărturisească, într-un discurs rostit în Adunarea Deputaţilor, că la 28 iunie 1919 a trebuit să semneze Tratatul de pace cu Germania, „fără a fi avut textul scris şi fără ca vreunul din noi să-l fi citit“.[1]

            Pentru a nu avea un tratament similar şi în privinţa Tratatului de pace cu Austria, Ion I.C. Brătianu a negociat cu reprezentanţii Poloniei, Greciei, Cehoslovaciei şi Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor adoptarea unei poziţii comune, care să fie prezentată Consiliului Suprem. Ca urmare, la 29 mai, delegaţii acestor cinci ţări au fost invitaţi la Ministerul de Externe al Franţei, unde li s-a prezentat un rezumat al proiectului de Tratat, fără clauzele militare şi cele privind reparaţiile, care urmau să fie formulate ulterior. În seara zilei de 30 mai li s-a pus la dispoziţie textul (incomplet) al acestui Tratat.

            Liderul român a adresat în scris un memoriu preşedintelui Conferinţei (Clemenceau), prin care protesta împotriva unor clauze care înlesneau intervenţia Marilor Puteri în treburile interne ale ţării sale. El se referea la obligaţia României de a semna o convenţie specială care să garanteze drepturile minorităţilor naţionale şi dreptul Marilor Puteri de a controla aplicarea legislaţiei privitoare la minorităţile naţionale; de a semna o convenţie prin care, timp de 5 ani de la încheierea păcii cu Austria, să acorde liberul tranzit pentru toate mărfurile, mijloacele de transport şi supuşii statelor Aliate şi Asociate, fără nici un fel de vamă şi în condiţii cel puţin egale cu cele rezervate supuşilor români; de a prelua o importantă parte din datoria de stat a fostei monarhii habsburgice, precum şi alte sarcini financiare.

            Ca urmare a acestor demersuri, şefii delegaţiilor României, Cehoslovaciei, Poloniei, Greciei, Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor au fost invitaţi să-şi expună punctul de vedere privind Tratatul de pace cu Austria în şedinţa plenară din 31 mai 1919. Şeful delegaţiei române a avut o atitudine fermă, neacceptând intervenţia Marilor Puteri în treburile interne ale ţării sale, polemizând cu preşedintele Conferinţei de pace, precum şi cu preşedintele american. Negăsind înţelegerea aşteptată, Ion I.C. Brătianu a părăsit, în mod ostentativ, Conferinţa de pace, în ziua de 2 iulie 1919

Redăm, în continuare, extrase din  stenograma respectivă[2]:

            Preşedintele [Georges Clemenceau]: Ordinea de zi cere comunicarea termenilor Tratatului de pace cu Austria, Puterilor Aliate şi Asociate. Dlor, avem onoarea de a depune astăzi pe masa Conferinţei un document mult mai complet decât cel pe care vi l-am putut prezenta alaltăieri: nu lipsesc din el decât clauzele politice în ce priveşte Italia, clauzele militare şi clauzele de despăgubire, pentru care de altfel lucrarea este deja foarte avansată, astfel încât în 2-3 zile, cel mult, documentul va fi complet. La cererea dlui Brătianu şi a unui anumit număr de şefi de guverne, discuţia deschisă alaltăieri a fost amânată pentru şedinţa de astăzi, aceşti domni dorind să aibă timpul necesar pentru a citi clauzele Tratatului şi a studia observaţiile sau amendamentele pe care le-ar putea prezenta. Secretariatul general al Conferinţei a primit un anumit număr de amendamente pe care le voi prezenta imediat Conferinţei. În primul rând vin observaţiile delegaţiei române care, probabil, se pot rezuma în formele destinate a fi cuprinse, eventual, în Tratat.

Dau cuvîntul dlui Brătianu.

Dl Brătianu. Am spus aproximativ ceea ce este cuprins în propunerile şi declaraţiile pe care le-am făcut în scris Conferinţei.

Preşedintele. Dacă doriţi numai să le rezumaţi dând citire textelor pe care le propuneţi să le înlocuiască pe cele care figurează în textul care v-a fost comunicat.

Dl Brătianu. Le voi rezuma pe cât va fi posibil.

Preşedintele. Aveţi deplină libertate de discuţie, nu vă ascund că mi s-a dat textul dv. abia de 3 minute.

Dl Brătianu. Noi nu am avut textul Tratatului decât ieri seară la orele 6; nu am avut nici măcar 24 ore pentru a-l examina.

Preşedintele. Mă mărginesc să vă explic procedura pe care o propun. Întrucât urmează să fim invitaţi să votăm, s-ar părea că este cu adevărat necesar ca să ştie Conferinţa despre ce este vorba.

Dl Brătianu. În aceste condiţii, voi da citire articolelor pe care propunem să le introducem în Tratat şi motivele care le susţin.

Preşedintele.  Dl Brătianu are cuvântul.

Dl Brătianu. Delegaţia română, primind textul parţial al proiectului de Tratat cu Austria, ieri, 30 mai, la orele 6 seara, se grăbeşte să facă declaraţiile alăturate cuprinse în anexele A, B, C şi D.

Anexa A

Delegaţia română consideră că încheierea păcii cu Austria nu lasă nici un dubiu cu privire la unirea Bucovinei cu România. Într-adevăr, România, devenită prin Tratatul său de alianţă din 17 august 1916 putere beligerantă împotriva Austriei, a văzut revenind la ea Bucovina ca o consecinţă a dezmembrării imperiului austriac şi în conformitate cu integralitatea teritoriului răpit Moldovei prin raptul din 1775. Prin adeziunea la actul Unirii proclamată de Bucovina, România procedează la reconstituirea acestei provincii, îi asigură securitatea şi opreşte la frontiera Nistrului expansiunea anarhiei care ameninţă o parte întreagă a Europei. Cu preţul sacrificiilor militare, care nu sunt încă încheiate, România veghează asupra Bucovinei şi în acelaşi timp îşi afirmă solidaritatea cu interesele generale ale civilizaţiei.

Anexa B

Relativ la art. 5 din Partea a treia, Secţiunea a IV-a a proiectului de Tratat cu Austria, privind tratamentul minorităţilor de către România, delegaţia română are onoarea să facă următoarea declaraţie:

Primul delegat român la data de 27 mai a adresat următoarea scrisoare dlui Berthelot, preşedintele Comisiei însărcinate cu determinarea naturii garanţiilor care să fie asigurate pentru protejarea minorităţilor încorporate în noile state în formare din Europa, precum şi cele ale altor state care vor primi adăugiri teritoriale:

„Dle preşedinte, ca răspuns la scrisoarea pe care aţi binevoit să mi-o adresaţi la data de 23 mai, am onoarea de a vă comunica că România a asigurat egalitatea deplină a drepturilor, libertăţilor politice şi religioase ale tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă sau religie. Ea consideră drept cetăţean român orice individ născut în România care nu se bucură de o supunere străină, precum şi pe toţi locuitorii din teritoriile nou unite la România care au fost supuşi ai statelor cărora aparţineau până acum aceste teritorii, în afară de cei care-şi exprimă dorinţa de a opta pentru o altă supunere.

În conformitate cu aceste principii, guvernul regal, de acord cu reprezentanţii Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei, au hotărât, deopotrivă, să asigure pe tot cuprinsul noului Regat drepturile şi libertăţile minorităţilor, printr-o largă descentralizare administrativă de natură să garanteze populaţiilor alogene libera lor dezvoltare în ce priveşte limba, învăţământul şi exercitarea cultului lor.

De o manieră generală, România este gata să accepte orice dispoziţie pe care statele care fac parte din Liga Naţiunilor ar admite-o pe propriul lor teritoriu în această privinţă.

În alte condiţii, România nu ar admite în nici un caz intervenţia guvernelor străine în aplicarea legilor sale interne.

Prin această scrisoare, România înţelege să recunoască cele mai mari libertăţi minorităţilor etnice sau confesionale. Inspirându-se din aceste principii, delegaţii săi au votat la constituirea Ligii Naţiunilor, în favoarea garanţiilor propuse pentru ansamblul de state care fac parte din această Ligă, dar în afara acestor principii generale, România nu ar subscrie la stipulaţii care i-ar limita drepturile de stat suveran şi în această ordine de idei, ea consideră că drepturile statelor sunt aceleaşi pentru toţi.

Chiar în interesul ca fondatorii Ligii Naţiunilor să poată preveni orice contradicţie în problema marilor principii din care ea se inspiră, trebuie să se evite la membrii dirigenţi ai acestei instituţii atitudinile care n-ar fi identice faţă de toate statele.

În speţă, o intervenţie străină, care nu acordă nici o libertate în plus faţă de cele pe care statul român este hotărât să le garanteze tuturor cetăţenilor săi, ar putea compromite opera de fraternizare pe care guvernul român o are în vedere.

Pe de o parte, anumite minorităţi s-ar considera scutite de orice recunoaştere faţă de stat, care contează în mod precis pe dezvoltarea acestui sentiment pentru a cimenta fraternitatea naţionalităţilor; pe de altă parte, se dă naştere unui curent care tinde să creeze două categorii de cetăţeni în acelaşi Regat: unii încrezători în solicitudinea statului, alţii dispuşi să-i fie ostili şi să caute protecţie în afara graniţelor.

Istoria dovedeşte că protejarea minorităţilor concepută de asemenea manieră a contribuit mai mult la slăbirea statelor decât la consolidarea lor. La ora actuală, Conferinţa Aliaţilor trebuie să se străduiască să aşeze, pe bazele fraternităţii între popoare, ţările a căror dezvoltare trebuie să asigure pacea în Europa centrală şi meridională şi chiar aceşti Aliaţi, în timpul discutării proiectului Ligii Naţiunilor, au făcut să se retragă art. 21, al cărui text este următorul:

„Înaltele Părţi Contractante sunt de acord să declare că nici un obstacol nu va interveni în exercitarea liberă a oricărei convingeri, religii sau opinii care în practică nu contravine ordinii publice şi moravurilor şi că, în respectiva lor jurisdicţie, nimeni nu va fi tulburat în viaţa sa, libertatea sa sau urmărirea fericirii sale pe motivul adeziunii sale la o astfel de convingere, religie sau opinie“, pentru că s-a considerat că acest articol ar aduce atingeri suveranităţii statelor.

În interesul libertăţii şi dreptăţii pentru toţi, precum şi în cel al dezvoltării sale interne, România este hotărâtă să asigure drepturile minorităţilor. Din acelaşi interes ea nu pretinde pentru sine, ca stat independent, nici un tratament excepţional, dar nu poate suporta un regim special la care alte state suverane nu sunt constrânse. Iată de ce, ea se declară gata să insereze în proiectul de Tratat, la art. 5, Partea 3, Secţiunea IV, următorul text:

„România acordă tuturor minorităţilor de limbă, naţionalitate şi de religie care trăiesc în cadrul noilor sale frontiere aceleaşi drepturi pe care le au şi cetăţenii români“.

Anexa C

În ce priveşte cel de-al doilea alineat al art. 5, Partea a 3-a, Secţiunea IV a proiectului de Tratat cu Austria, România declară că este dispusă să ia toate măsurile destinate să faciliteze tranzitul şi să dezvolte comerţul cu celelalte naţiuni.

Ea va accepta în această problemă toate dispoziţiile de ordin general pe care Liga Naţiunilor le va decreta şi care vor fi valabile pentru toate statele care fac parte din această Ligă, precum şi cea stabilită în diferite comisii speciale ale Conferinţei de Pace la care au aderat delegaţii români.

Anexa D

Consimţind să adere la stipulaţiile cuprinse în proiectul de Tratat cu Austria — sub rezerva conţinută în declaraţiile ce urmează — România s-a inspirat din dorinţa de a menţine solidaritatea sa cu Aliaţii.

Dând însă această adeziune, ea se vede obligată să declare că nu s-ar putea deduce consimţământul său la toate principiile similare care ar putea figura în tratatele cu celelalte state inamice.

Preşedintele. Dv. cereţi un plus de informaţii. Sunt absolut sigur că aveţi documente de 24 de ore.

Dl. Brătianu.  Tratatul nu a fost comunicat decât ieri seară la orele 6.

Preşedintele. Aţi avut elementele Tratatului odată cu noi; vă cer iertare.

Această Adunare există. Există o Conferinţă, există o autoritate în Birou care trebuie să facă să prevaleze voinţa Adunării puterilor. Noi nu avem intenţia de a vă oprima. Dv. tocmai aţi prezentat un ansamblu de consideraţii, dintre care unele, cum sunt clauzele financiare, nu mi-au fost prezentate decât acum, aşa încât nu am avut timp să le citesc. Întrucât avem intenţia să rezolvăm chiar astăzi chestiunea, ca să nu-i amânăm a doua oară pe austrieci, voi trimite această parte la Comitetul de redactare care va raporta imediat. Dv. aţi înţeles că argumentele care v-au fost prezentate noi le cunoaştem. Delegaţiile care s-au înfăţişat în faţa noastră nu au făcut altceva decât să ne aducă textele pe care tocmai le-aţi depus pe birou. Le vom examina din nou imediat.

            Ca atare, nu poate fi vorba aici de a umili pe cineva, nici de a încălca vreo suveranitate. Acestea fiind spuse, textul va fi trimis Consiliului şefilor de guverne care, după ce se va pune de acord cu Consiliul de redactare asupra punctelor pe care tocmai le-am ridicat, va decide imediat”.

Preşedintele: Are cuvântul dl preşedinte Wilson.

Dl. Preşedinte Wilson (traducere). Regret foarte mult că această reuniune se termină lăsând în spiritul unora impresia permanentă ce noi am auzit aici exprimându-se ideea că Marile Puteri doresc să-şi impună întru totul influenţa faţă de Puterile mai mici printr-un sentiment de autoritate şi orgoliu. Doresc să atrag atenţia asupra unui aspect din Regulamentul la care lucrăm împreună. Noi dorim să asigurăm pacea lumii şi să facem să dispară în viitor orice element de tulburare şi pericol. Una din condiţiile esenţiale ale acestui fapt este o împărţire echitabilă a teritoriilor potrivit afinităţilor şi dorinţei populaţiilor. Acest lucru făcut, Puterile Aliate şi Asociate vor garanta menţinerea condiţiilor pe cât posibil juste la care vom fi ajuns. Ele vor fi acelea care îşi vor lua angajamentul şi greutatea este forţamente asupra lor pe care stă în principal responsabilitatea, întrucât ele sunt cele care au făcut, prin forţa lucrurilor, efortul cel mai mare în timpul războiului şi nu trebuie uitat faptul că forţa este garanţia finală a păcii comune. În aceste condiţii, este nedrept ca adoptând tonul, nu de dictatori, ci de consilieri şi de prieteni, ele să vă spună:

Nu putem să vă garantăm frontierele dacă nu credem că ele satisfac anumite principii ale drepturilor şi disputelor. Acelaşi raţionament se aplică şi minorităţilor. Cu aceeaşi grijă a fost menţionat statutul minorităţilor. Dacă doriţi ca principalele Puteri Aliate şi Asociate să garanteze însăşi existenţa acestor state, este nedrept ca ele să aibă satisfacţie în ce priveşte condiţiile indispensabile pentru evitarea cauzelor viitoare ale războiului.

Noi cerem prietenilor noştri din Serbia şi din România să creadă că noi nu dorim totuşi in această seară să aducem atingere suveranităţilor vechi şi recunoscute, dar teritoriile care ar redobândi aceste vechi suveranităţi, prezentul Tratat de pace le va ajuta foarte mult. Este imposibil, de exemplu, de a trata pe de o parte Regatul Sârb, Croat şi Sloven ca unit drept consecinţa evenimentelor aparte sub anumite raporturi. Dacă aceste state sunt temeinic constituite, graţie tratatului pe care-l facem împreună, cei care vor garanta, în ultimă instanţă, aplicarea lui, au dreptul să vegheze ca condiţiile in care aceste state vor fi definitiv constituite să fie de natură a le asigura. Dorinţa noastră în această privinţă nu este de a interveni într-un mod care să deranjeze în vreun fel aceste state, ci de a ajuta cauza comună.

Sperăm că nu veţi ezita sa acceptaţi punctul nostru de vedere, pentru că noi nu vedem un alt mijloc de a rezolva această problemă. Cum s-ar putea prezenta in faţa Congresului, poporului american guvernul Statelor Unite, pretinzând că a ajutat la asigurarea păcii mondiale, dacă el crede că reglementarea intervenită conţine elemente instabile şi periculoase?

Dacă omenirea se află din nou tulburată, dacă condiţiile pe care le considerăm toţi ca fiind fundamentale sunt readuse pe tapet, garanţia care este dată vrea să însemne că Statele Unite vor să treacă de această parte a Oceanului armata şi flota lor. Este surprinzător ca în aceste condiţii ele să dorească să facă în aşa fel încât reglementarea diferitelor probleme să le apară întru totul satisfăcătoare?

I-aş spune îndeosebi dlui Brătianu că noi nu avem nici cea mai mică dorinţă de a încălca suveranitatea ţării sale, că noi nu vrem să facem nimic care i-ar putea displace.

România va ieşi din acest război mare, puternică, cu creşteri teritoriale datorită efortului comun şi vigorii armatelor noastre.

Noi avem deci dreptul  să insistăm asupra acestor condiţii, care după părerea noastră vor face acest succes definitiv.

Îl rog pe prietenul meu, dl Brătianu, prietenul meu dl Kramař, prietenul meu dl Trumbič să creadă că dacă noi n-am menţionat în articolul despre care a fost vorba adineauri este pentru că Marile Puteri nu sunt ele cele care vor să-şi impună condiţiile, ci pur şi simplu pentru că ele doresc să asigure că pot garanta, cu toate forţele de care pot dispune, ansamblul de avantaje pe care acest Tratat vi-l dă, ca şi nouă.

Este vorba de a lucra în comun şi această colaborare nu se poate baza decât pe un acord. A lăsa soluţionarea acestor chestiuni pe seama negocierilor ulterioare, aşa după cum s-a vorbit, aceasta ar însemna că la terminarea lucrărilor acestor Conferinţe, grupări separate vor decide între ele ce trebuie în realitate să facă parte din baza generală a păcii lumii. Aceasta ar părea imposibil.

Sper că vom ajunge – acesta este scopul nostru – la o cooperare cordială şi voluntară pe singura bază posibilă. Această bază, este necesar să o exprimăm astfel, este de partea în care se găseşte forţa care va asigura menţinerea păcii, este de partea forţei care va da garanţia supremă a acestei păci.

Nu este necesar să mă opresc la sensul pe care îl atribuim cuvântului „forţă“. Statele Unite n-au avut nicicând vreo intenţie agresivă şi dv. cunoaşteţi motivul intervenţiilor în problemele lumii vechi.

Noi urmărim un ţel comun; tot ceea ce dorim este de a vă ajuta să atingeţi acest ţel, de comun acord cu noi; noi nu dorim decât să ne asociem cu voi şi nu dorim să facem nimic care să fie contrar intereselor dv. reale.

Dl Brătianu: Înalta personalitate a preşedintelui Wilson dă tuturor cuvintelor şi tuturor sfaturilor sale un caracter cu totul deosebit de autoritate. Îmi permit, în mod amical, în numele marilor principii pe care însuşi preşedintele le-a proclamat, să atrag atenţia asupra temerii că anumite aplicaţii ale principiilor, făcute cu cea mai bună intenţie, să nu ducă în mod sigur la rezultate contrare scopului urmărit.

Aşa după cum am spus, trebuie să rezulte din activitatea acestei Conferinţe o concluzie sigură. Ea a făcut o mare operă de justiţie, ea a stabilit nu numai graniţele împotriva inamicului, ci şi egalitatea tuturor statelor, mari şi mici. Dacă principii ca cele care se intenţionează să se înscrie astăzi în Tratatul cu Austria au fost inserate în statutul Societăţii Naţiunilor, noi nu ne vom opune la aceasta. Dl preşedinte Wilson va binevoi să-şi amintească că delegaţia română a votat ca aceste principii să fie stabilite odată pentru totdeauna. A acţiona aşa după cum se aşteaptă în Tratatul actual înseamnă a stabili grade diferite de suveranitate.

În ciuda sentimentelor de prietenie şi de profundă admiraţie pe care le am pentru poporul italian, nu pot concepe de ce, în condiţii identice, ţări ca România sau ca Serbia să trebuiască a fi tratate altfel decât Italia.

Pe de altă parte, după cum am avut onoarea să explic, se intenţionează să se statornicească o viaţă fraternă între popoarele pe care situaţia lor geografică le obligă să se constituie în acelaşi stat. Ar fi o greşeală capitală să se determine ca aceste bune raporturi de prietenie să depindă de un terţ, indiferent care.

Nu trebuie pierdut din vedere că, dacă în fruntea guvernelor Marilor Puteri actuale se găsesc oameni inspiraţi de cele mai nobile principii, se poate foarte bine ca evoluţiile politice să determine aceleaşi state să fie reprezentate de alţi oameni, sau ca noi interese să apară care să facă unele guverne să devieze de la poziţia lor anterioară şi să le angajeze în acţiuni concepute nu în vederea acestor mari principii, ci în favoarea anumitor interese speciale.

Este sigur că Marile Puteri, prin sacrificiile lor, au asigurat victoria în mare cauză a tuturor; dar eu mi-aş permite să adaug la cuvintele pe care le-a spus preşedintele – şi pentru care îi mulţumesc în numele tuturor statelor mici – când a afirmat că solicitudinea marilor factori politici nu este dobândită şi că el doreşte să garanteze securitatea tuturor, aş adăuga, spun, că responsabilitatea fiecăruia dintre state, indiferent de mărimea lui, nu este mai puţin totală în ce priveşte independenţa şi securitatea sa”.

(Şedinţa s-a ridicat la orele 15.05)

Şeful delegaţiei române, Ion I.C. Brătianu, avea să mărturisească, într-un discurs rostit în Adunarea Deputaţilor, că la 28 iunie 1919 a trebuit să semneze Tratatul de pace cu Germania, „fără a fi avut textul scris şi fără ca vreunul din noi să-l fi citit“.[3]

            Şeful delegaţiei române a avut o atitudine fermă, neacceptând intervenţia Marilor Puteri în treburile interne ale ţării sale, polemizând cu preşedintele Conferinţei de pace, precum şi cu preşedintele american. Negăsind înţelegerea aşteptată, Ion I.C. Brătianu a părăsit, în mod ostentativ, Conferinţa de pace, în ziua de 2 iulie 1919.

[1] Ioan Scurtu, Ion I.C.Brătianu. Activitatea politică, Bucureşti, Editura Museion, p. 55

[2] Preluăm textul publicat în: Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională. 1918. Documente interne şi externe. August 1918-iunie 1919, vol. III. Colectiv de coordonare: Ion Ardeleanu, Vasile Arimia, Mircea Muşat, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, pp. 401-413; Ioan Scurtu şi Liviu Boar (coodonatori), Minorităţile naţionale din România. 1918-1925. Documente, Bucureşti, Arhivele Statului din România, 1995, pp. 145-158; Ioan Scurtu, România şi Marile Puteri (1918-1933), Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 1999, pp. 53-69

[3] Ioan Scurtu, Ion I.C.Brătianu. Activitatea politică, Bucureşti, Editura Museion, p. 55