Reorganizarea administrativ-teritorială – expresie a crizei economice şi politice din România (II)

Au trecut anii şi din nou s-a procedat la reorganizarea administrativ-teritorială prin crearea unei mari unităţi: Regiunea. Şi de această dată România parcurgea o perioadă dificilă. O profundă criză economică şi socială: economia nu se refăcuse după anii de război, datoriile impuse prin Convenţia de armistiţiu din septembrie 1944 şi prin Tratatul de pace din februarie 1947 afectau grav industria şi agricultura; prin sovrom-uri sovieticii preluau principalele bogăţii ale ţării. De pe piaţă lipseau produsele de primă necesitate, iar aprovizionarea populaţiei se realiza pe bază de raţii şi cartele. Colectivizarea făcea primele victime din rândurile ţărănimii. Opoziţia politică fusese lichidată, toţi cei care deţinuseră demnităţi politice şi administrative până la 23 august 1944 şi nu aderaseră la regimul socialist-totalitar fuseseră arestaţi, dar rezistenţa continua să se manifeste, inclusiv prin lupta armată a unor foşti ofiţeri retraşi în munţi.

Pe acest fond, o diversiune de mari proporţii era binevenită pentru regim. La 6 septembrie 1950, Marea Adunare Naţională a adoptat legea prin care se instituia organizarea administrativ-teritorială a ţării, după modelul sovietic, în raioane şi Regiuni. Această structură administrativă avea să fie consfinţită prin Constituţia din septembrie 1952, unde erau nominalizate 18 Regiuni, în următoarea ordine: Arad, Bacău, Baia Mare, Bârlad, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Hunedoara, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Stalin, Suceava, Timişoara, Regiunea Autonomă Maghiară.

Reţine atenţia totala obedienţă a guvernanţilor români faţă de directivele Kremlinului, fapt demonstrat şi prin schimbarea numelui Braşov (oraşul, Poiana, structura administrativă etc.)  în cel al liderului sovietic Stalin.

În acelaşi timp, a apărut o  unitate administrativ-teritorială, cam ciudată pentru români: Regiunea Autonomă Maghiară. Se cuvine menţionat faptul că la structurarea acestei regiuni au lucrat efectiv mai mulţi consilieri sovietici. Prin crearea acestei regiuni autonome în inima României, Kremlinul punea în practică politica sa, vizând alimentarea unei stări de tensiune între români şi maghiari, astfel încât să-şi asigure o şi mai fermă dominaţie asupra guvernanţilor de la Bucureşti.

Nici împărţirea pe Regiuni nu a dat rezultate, iar acestea au cunoscut mai multe reorganizări, inclusiv schimbări de nume: Stalin a redevenit Braşov, iar Regiunea Autonomă Magiară a primit denumirea de Mureş Autonomă Maghiară.

În 1968, după 10 ani de la retragerea trupelor sovietice din România, sistemul Regiunilor a fost abandonat, revenindu-se la organizarea tradiţională în judeţe.

După mai mult de opt decenii, a reapărut diversiunea reorganizării administrativ-teritoriale a României. Fondul este acelaşi: criza economică, socială, politică, morală. Criza  mondială declanşată în 2009 a cuprins rapid şi România, care  – ca urmare a politicii guvernamentale de după 1989 – străbate o adevărată degringoladă economică. Încă din ianuarie 1990,  Petre Roman – instalat de câteva zile în fruntea guvernului – a apreciat că industria românească era „un morman de fiare vechi”, iar câţiva indivizi, erijându-se în purtătorii noului mesaj, de tip „capitalist”, au trecut la fapte: au dezmembrat maşinile şi utilajele întreprinderilor industriale,  pe care le-au vândut ca fiare vechi, depunând banii în propriile buzunare; alţii, profitând de starea de confuzie legislativă,  au „privatizat” respectivele întreprinderi, vânzându-le pe preţuri de nimic  unor firme occidentale, în schimbul unor comisioane substanţiale.

Şi, astfel, industria naţională, creată după un secol şi jumătate de eforturi şi sacrificii ale românilor, a fost lichidată, fără ca cineva să fie tras la răspundere. Într-o manieră similară s-a procedat şi în celelalte ramuri ale economiei naţionale, iar România a ajuns un fel de colonie, complet dependentă de firmele străine.

Fenomenul s-a produs, la o scară mult mai redusă, şi în celelalte state foste socialiste, astfel că în anii 1990-2000  firmele occidentale au reuşit propria lor redresare economică pe seama acestora. Devorând cu rapacitate economia naţională a ţărilor menţionate, respectivele firme au ajuns ele însele, după două decenii, într-o nouă criză.

Această criză a căpătat forme agravante în România din cauza diletantismului, iresponsabilităţii şi rapacităţii clasei politice apărute după 1989.

La rândul ei, autoproclamata „societate civilă”, şi-a adus propria-i contribuţie la distrugerea economiei naţionale, desfăşurând o virulentă campanie împotriva întreprinderilor de stat, cerând ca acestea să fie rapid privatizate, deşi se ştia prea bine că românii nu dispuneau de resurse financiare pentru a participa la această acţiune.

Sunt convins că va veni o vreme când se va putea demonstra că această campanie a fost bine susţinută din punct de vedere financiar de cei interesaţi. Este semnificativ faptul că în România s-a înregistrat un caz unic în istorie şi anume participarea „societăţii civile” la guvernare. Este ştiut faptul că menirea societăţii civile este tocmai ţinerea în atenţie a guvernului, pentru a nu-i permite să comită abuzuri, să încalce drepturile omului, să se abată de la normele democratice. „Civiştii” din România şi-au abandonat menirea, desemnând un reprezentant în guvern şi anume pe un fost procuror din timpul lui Ceauşescu. Este vorba despre Monica Macovei, care a preluat conducerea Ministerului de Justiţie, iniţiind legea care avea la bază principiul restitutio in integrum. În nici o ţară fostă socialistă nu s-a aplicat acest principiu, cu consecinţe sociale, culturale şi economice dezastruoase (restituirea către proprietarii, reali sau intermediari, cu complicitatea justiţiei, de clădiri reprezentând şcoli, grădiniţe, spitate, teatre  etc.).

Distrugerea economiei naţionale a însemnat, pentru milioane de români, pierderea locului de muncă, adică a posibilităţii de a-şi asigura existenţa şi de a produce plusvaloare pentru societate. Din producători, aceştia au devenit asistaţi sociali. Guvernanţii – adică cei care poartă RĂSPUNDEREA pentru această situaţie – eludează realitatea şi se lamentează că statul trebuie să se împrumute pentru a plăti pensiile, precum şi salariile profesorilor, medicilor, poliţiştilor etc.

În ultimii ani guvernul a împrumutat mai multe miliarde de euro de la Fondul Monetar Internaţional, care este prezentat ca un susţinător şi ocrotitor al României. În realitate, FMI este o bancă, împrumută bani pentru a încasa dobânzi, din care-şi asigură propria-i prosperitate. Pentru a fi sigur că afacerea sa este rentabilă, FMI pune condiţii, ceea ce, din punctul său de vedere, este firesc.

În ultimii ani, România a ajuns să fie condusă după directivele stabilite de FMI. La fiecare vizită a unei delegaţii a FMI, Guvernul, în fruntea căruia a fost numit Emil Boc, declară că „şi-a făcut lecţiile”, drept care raportează închiderea unor spitale şi şcoli, tăierea salariilor şi pensiilor, creşterea impozitelor şi TVA etc., aşa cum i s-a indicat.

FMI încurajează luarea unor asemenea măsuri negativiste, dar nu este interesat de dezvoltarea economiei româneşti, de promovarea unor tehnologii de vârf prin care să crească avuţia naţională. Delegaţii FMI se dovedesc foarte preocupaţi de privatizarea a ceea ce mai există ca întreprindere de stat în România (inclusiv cu caracter strategic), de scăderea numărului de funcţionari, urmăresc ca nu cumva să crească salariile şi pensiile, deşi acestea sunt cele mai mici din Uniunea Europeană. Aceiaşi emisari se prefac a nu şti  că guvernul României achită cele mai mari sume din Europa pentru un km de autostradă sau că amenajează parcuri (adesea cu fonduri de la Uniunea Europeană) în sate care nu au apă curentă şi străzi asfaltate.

O asemenea atitudine este cel puţin dubioasă, dacă nu cumva face parte dintr-un plan mai vast privind destructurarea statului român. Un fapt este cert: prin aplicarea programului stabilit de FMI situaţia românilor nu numai că nu s-a îmbunătăţit, ci s-a deteriorat tot mai grav, iar România este împinsă tot mai adânc spre periferia Europei.

Este locul să amintim faptul că, potrivit Constituţiei României, „Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”.

În realitate, întreaga politică economică şi socială a statului român  este contrară acestei prevederi constituţionale. Într-un stat de drept, cetăţenii îi pot trage la RĂSPUNDERE pe membrii guvernului, pentru încălcarea legii fundamentale, dar în România, cu justiţia ei subordonată politic, o asemenea tentativă nu are nici o şansă de reuşită.

Alături de criza economică şi socială, România traversează şi o profundă criză politică. Parlamentul nu-şi îndeplineşte rolul de organ legislativ, acest atribut fiindu-i anulat de guvern prin ordonanţele pe care le adoptă aproape în fiecare zi. Dezbaterile politice sunt înlocuite cu atacuri la persoană şi diversiuni de tot felul, care devin rapid subiecte pentru mass-media. Între acestea şi cea privind reorganizarea administrativ- teritorială a României.