GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ: LE-AM DEMONSTRAT CA BIROUL NOSTRU POLITIC ESTE UN ORGANISM PUTERNIC

Gheorghiu-Dej s-a situat pe poziţia că în conducerea P.M.R. se aplică principiul muncii colective, că deciziile nu aparţineau unei persoane, chiar dacă aceasta era primul-secretar al C.C. al P.M.R. În plus, problemele relaţiilor româno-sovietice erau complexe şi cereau o analiză aprofundată, care nu se putea realiza în cadrul unei simple întâlniri, fără un material cuprinzător, elaborat din timp; el susţinea că era necesară o analiză temeinică nu doar a raporturilor dintre cele două ţări şi partide, ci şi a ansamblului relaţiilor din mişcarea comunistă şi muncitorească internaţională, cu deosebire din cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER), pe care Hruşciov voia să-l reformeze.

După vizitele lui Andropov şi Podgornîi, conducerea de la Bucureşti a decis să nu forţeze prea tare relaţiile cu sovieticii, prin refuzul repetat de a discuta cu Hruşciov. În consecinţă, a fost elaborată o masivă scrisoare, de 34 pagini, în legătură cu problemele care ar putea forma obiectul unei discuţii. În document erau expuse poziţia P.M.R., principiile colaborării bilaterale şi în cadrul CAER, precum şi în relaţiile cu alte partide comuniste şi muncitoreşti. Împreună cu scrisoarea a fost transmisă conducerii sovietice invitaţia ca o delegaţie de partid şi de stat, în frunte cu N.S. Hruşciov, să viziteze România.

Pe această bază, în ziua de 24 iunie 1963, a sosit la Bucureşti N.S. Hruşciov, însoţit de Aleksei Kosîghin, Leonid Brejnev, Anastas Mikoian, Nikolai Podgornîi, Iuri Andropov – membri ai Prezidiului C.C. al P.C.U.S.; în delegaţie a fost inclus şi I.K. Jegalin, ambasadorul URSS în România.

Spre deosebire de vizita lui Hruşciov din iunie 1962, care a durat o săptămână şi a fost puternic mediatizată, aceasta s-a desfăşurat într-un cadru închis, la Snagov, timp de numai două zile.

Gheorghiu-Dej s-a prezentat la întâlnire cu întregul Birou Politic al C.C. al P.M.R., pentru a demonstra unitatea de vederi a conducerii române şi a arăta că poziţia exprimată de el era susţinută de toţi colaboratorii săi. În subsidiar, Gheorghiu-Dej urmărea să-i arate lui Hruşciov că nu avea nici o şansă de a crea o breşă la vârful conducerii P.M.R., prin atragerea vreunui membru al Biroului Politic.

Încă de la început, primul secretar al C.C. al P.M.R. şi-a exprimat dorinţa ca discuţiile să aibă la bază scrisoarea pe care a trimis-o conducerii sovietice, manifestându-şi dorinţa de a cunoaşte punctul de vedere al lui N.S.Hruşciov şi a celorlalţi membri ai delegaţiei în legătură cu problemele ridicate în acel document.

N.S. Hruşciov, fără a respinge explicit această propunere, a declarat că vizita avea ca scop clarificarea unor probleme apărute în ultimul timp, ca urmare a propunerilor sale vizând perfecţionarea activităţii CAER. El şi-a exprimat dorinţa ca discuţiile să vizeze anumite principii şi să se încheie cu un comunicat în care să se consemneze dorinţa comună de a dezvolta relaţiile între cele două partide şi state, pe baza învăţăturii marxist-leniniste. Hruşciov a  apreciat că nici nu era nevoie de stenografierea discuţiilor.

Liderul sovietic s-a arătat plin de bunăvoinţă, căutând să minimalizeze deosebirile de vederi între cele două partide, susţinând că era vorba doar de o oarecare neînţelegere a unor probleme ridicate de el, cărora conducerea română le-a dat o interpretare greşită.

Hruşciov urmărea să-i convingă pe români să renunţe la formularea unor opinii divergente, să nu implice şi alte partide într-o dezbatere care putea aduce deservicii unităţii mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale. De aceea, atât Hruşciov, cât şi ceilalţi membri ai delegaţiei sovietice, au întins „ramura de măslin”, care trebuia să ducă la încetarea discuţiilor contradictorii.

După asemenea consideraţii, primul secretar al C.C. al P.C.U.S. a abordat pe larg problema suveranităţii, pe care românii au ridicat-o cu multă insistenţă în ultimii ani. N.S. Hruşciov a susţinut că el este pentru respectarea principiilor suveranităţii şi independenţei naţionale, precum şi pentru luarea deciziilor în cadrul CAER numai cu unanimitate de voturi; de asemenea, că relaţiile economice între state trebuie să se bazeze pe egalitate şi interes reciproc.

A afirmat că românii au înţeles greşit spusele sale şi s-a referit la un articol pe care l-a publicat în revista „Problemele păcii şi socialismului”, în care susţinea că planul unic şi integrarea se vor realiza prin respectarea suveranităţii fiecărui stat membru al CAER. Leonid Brejnev a dat citire acelui articol, pentru a-i convinge pe români de justeţea spuselor lui Hruşciov.

Evident, Gheorghiu-Dej şi ceilalţi membri ai Biroului Politic au fost bucuroşi să audă asemenea declaraţii din partea lui Hruşciov. Dar ei voiau să ştie dacă aceasta însemna abandonarea punctelor de vedere lansate de el cu un an în urmă, la întrunirea CAER. La întrebările insistente ale delegaţiei române, liderul sovietic nu a mai fost atât de categoric şi a evitat să dezavueze poziţia adoptată anterior.

Hruşciov a spus că problemele ridicate de el în 1962 pot deveni realitate după un anumit timp. Solicitat să spună cam până când s-ar întinde această perspectivă, dacă poate să indice un anumit an, Hruşciov a răspuns că nici el nu ştia, că nu putea face o asemenea estimare.

În acelaşi timp, el s-a apărat, invocând faptul că liderii politici din alte ţări socialiste (R.D. Germană, Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria) s-au pronunţat pentru integrare, iar PCUS nu putea să nu ţină seama de punctul lor de vedere. A lăsat să se înţeleagă că nu doar românii au dreptate, ci şi ceilalţi. Logica era aceasta: dacă vreţi să vă fie respectată suveranitatea, atunci şi voi trebuie să respectaţi suveranitatea celorlalţi.

În opinia sa, unele state doresc integrarea şi au nevoie de sprijin, argumentând cu situaţia R.D. Germane, unde – după spusele sale – „dacă sovieticii nu dau sprijin R.D.G., în 24 de ore Ulbricht a zburat”. De aceea sovieticii trebuie să intervină, iar această intervenţie înseamnă „o cooperare adâncită” (nu a folosit cuvântul integrare).

L-a invocat şi pe Todor Jivkov, care a spus că el „este gata să meargă la unirea Bulgariei cu Uniunea Sovietică”; de asemenea, liderul de la Sofia apreciase că „noţiunea de suveranitate este învechită”. În opinia lui Hruşciov, conducătorul Bulgariei era un „bun comunist”, deoarece avea „o vedere şi o înţelegere creatoare”.

Şi el, Hruşciov, este un bun comunist, chiar dacă unii îl critică. Pentru a fi mai convingător a spus o anecdotă: se făcea că după ce a murit, a bătut în poarta Raiului, dar Sfântul Petru nu i-a deschis şi atunci a intervenit Dumnezeu care a decis să i se deschidă poarta Raiului. Hruşciov i-a mulţumit, adresându-i-se cu „tovarăşe Dumnezeu”. Podgonîi a completat, spunând că toţi cei care erau în Rai, impresionaţi de succesul lui Hruşciov, s-au înscris în partidul comunist. Printr-o astfel de parabolă, liderii sovietici voiau să sublinieze că până şi Dumnezeu aprecia corectitudinea poziţiei lor.

Hruşciov a spus „în treacăt” că dacă România vrea să rupă relaţiile economice cu Uniunea Sovietică o putea face, după cum şi schimbările comerciale între cele două state puteau fi evaluate în dolari. În discuţie a intervenit şi Kosîghin, care a spus că suveranitatea „noi o tratăm diferenţiat, într-un fel faţă de ţări capitaliste şi într-un fel faţă de ţări socialiste, faţă de care este necesar să fim mai indulgenţi”.

După ce problema suveranităţii a fost „clarificată”, s-a trecut la alte subiecte. Gheorghiu-Dej s-a referit la agentura de spionaj sovietică din România, care începuse să deranjeze; în mod clar, reprezentanţii României, în cadrul Tratatului de la Varşovia şi al CAER, cei care călătoreau în Uniunea Sovietică erau urmăriţi şi ascultaţi. Leontin Sălăjan, ministrul Forţelor Armate, a citat cazul a trei ofiţeri români, care la graniţa sovietică au fost „buzunăriţi ca hoţii de cai, le-a desfăcut şi tapiţeria de la autoturism”.

Reprezentantul României în Comandamentul Unit al Tratatului de la Varşovia a fost vizitat în casă de diferite persoane care i s-au părut suspecte: „ba vine electricianul să controleze lumina, ba cel cu canalizarea îşi face de lucru prin casă pe la el”, iar când ofiţerul s-a uitat mai bine „a găsit două microfoane instalate”. I-a mai menţionat cazul unui colonel de securitate care a căutat să-l recruteze pe ataşatul militar al României la Moscova, cerându-i informaţii fără ştirea conducerii de la Bucureşti. Aceste exemple concrete demonstrau – în opinia liderilor români – că relaţiile frăţeşti erau afectate de „spionita sovietică”.

N.S. Hruşciov nu a negat prezenţa acestei agenturi în România, dar a apreciat că „toate acestea au pornit din cauza Plenarei voastre”. El făcea aluzie la Plenara C.C. al P.M.R. din 5 – 8 martie 1963, la care au fost criticate iniţiativele sale privind diviziunea internaţională socialistă a muncii. Când Sălăjan i-a atras atenţia că încercarea de recrutare a ataşatului militar român s-a produs în urmă cu doi ani, deci cu mult înainte de Plenara din martie, Hruşciov n-a mai avut argumente şi a apreciat că cel care a încercat o asemenea acţiune era un „ticălos”.

Pe Hruşciov îl preocupa şi problema relaţiilor P.M.R. cu P.C. Chinez, temându-se de o alianţă a celor două partide, pe o platformă antisovietică. Atât Gheorghiu-Dej, cât şi alţi membri ai delegaţiei române l-au asigurat că nu aveau acest obiectiv; au menţionat că vor întreţine, în continuare, bune raporturi cu conducerea chineză, dar fără a stimula polemica, ci pentru a cultiva relaţii principiale între partidele comuniste şi muncitoreşti.

Problemele vieţii internaţionale au fost mai puţin discutate. Hruşciov a căutat să justifice trimiterea de rachete în Cuba, fără aprobarea Tratatului de la Varşovia, aceasta fiind o acţiune a statului sovietic – singurul care dispunea de rachete nucleare. A conchis că a fost o acţiune foarte riscantă, care putea duce la izbucnirea unui nou război mondial. Românii au fost rezervaţi în abordarea acestei teme, Gheorghiu-Dej apreciind ulterior că era un fapt neplăcut pentru Hruşciov şi nu era cazul să fie umilit în legătură cu criza rachetelor.

Dacă delegaţia sovietică a evitat să poarte discuţii pe baza scrisorii C.C. al P.M.R., şi Biroul Politic al C.C. al P.M.R. a apreciat că timpul era prea scurt pentru elaborarea unui comunicat comun. A propus, iar Hruşciov a acceptat, să fie trimisă la Moscova stenograma discuţiilor, după care să fie analizate problemele ridicate şi să se găsească formulările corespunzătoare.

Atmosfera în care s-a desfăşurat întâlnirea a fost pozitivă, iar la masa oferită de Biroul Politic liderul sovietic a fost extrem de jovial. A toastat în repetate rânduri pentru Partidul Muncitoresc Român, pentru Gheorghiu-Dej şi ceilalţi conducători români. La despărţire i-a îmbrăţişat pe toţi membrii delegaţiei române. Emil Bodnăraş avea să aprecieze că Hruşciov se bucura că „a scăpat numai cu atât” şi că România rămâne alături de URSS.

Drept concluzie, Hruşciov a spus: „Tovarăşi, am discutat, ne-am înţeles în anumite probleme, pe noi ne interesează mult prietenia, să strângem şi să întărim, să dezvoltăm prietenia”. A amintit faptul că peste o lună va avea loc la Moscova consfătuirea primilor secretari ai Comitetelor Centrale ale partidelor comuniste şi muncitoreşti şi a şefilor de guvern din ţările membre CAER, iar el speră că delegaţia română va fi condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej.Poate mai importante decât discuţiile în sine sunt aprecierile şi concluziile conducerii de la Bucureşti în legătură cu această întâlnire. Gheorghiu-Dej avea pasiunea de a „despica firul în patru”, de a descifra nuanţele, aluziile, de a reţine ceea ce s-a discutat, dar şi ce nu s-a spus, căutând explicaţii posibile pentru prezent şi pentru viitor. El a sesizat că, în cadrul întâlnirii, partea sovietică a făcut multe aprecieri, sau doar a sugerat anumite reacţii care puteau avea consecinţe importante asupra P.M.R. şi a României în general. De aceea, a convocat pentru a doua zi după plecarea lui Hruşciov, o şedinţă a Biroului Politic, la care să se analizeze modul cum a decurs întâlnirea de la Snagov şi ce învăţăminte se pot desprinde.

Stenograma şedinţei Biroului Politic din 26 iunie 1963  consemnează poziţiile participanţilor. Cu toţii şi-au exprimat satisfacţia pentru modul cum au decurs discuţiile, considerându-le un succes pentru partea română. Gheorghiu-Dej a apreciat că întâlnirea a fost utilă, deoarece conducerea sovietică a putut constata că toţi tovarăşii români care au luat cuvântul „au exprimat un singur punct de vedere, deplina unitate de vederi”.

Astfel, „le-am demonstrat că Birol nostru Politic este un organism puternic, că ştim ce vrem, cum vrem să realizăm lucrurile şi aceasta a reieşit din discuţiile pe care le-am avut”. El constata că în timp ce membrii Biroului Politic au participat activ la dezbateri, din delegaţia sovietică a vorbit aproape numai Hruşciov, ceilalţi intervenind doar pentru a întări cele spuse de acesta; s-a ajuns în situaţia ridicolă ca Leonid Brejnev să citească articolul scris de Hruşciov în „Problemele păcii şi socialismului”, drept care Gheorghiu-Dej aprecia: „ţi se strângea inima văzând că un om cu o poziţie înaltă în ierarhia sovietică se reduce la rolul unuia care citeşte ce scrie celălalt”; i-a lăsat o „impresia neplăcută” şi i-a creat o „stare de jenă” faptul că „coşcogeamite oameni cu posturile lor, să fie puşi în postura unor copii”.

A amintit că singurul care a încercat să discute probleme mai de fond, apelând la date statistice privind economia ţărilor socialiste, a fost Kosîghin, dar „a intervenit Hruşciov şi l-a făcut să-şi închidă carneţelul din care ne-a arătat ceva date”. Cu totul diferită a fost poziţia membrilor delegaţiei române. Hruşciov „a avut în faţă nu nişte oameni care citesc articolele lui Gheorghiu-Dej, ci oamenii care au tratat problemele cele mai serioase, cu competenţă, cu hotărâre şi principial. El [Hruşciov] a văzut din prima zi că nu are de luptat cu Dej, el a discutat cu membrii conducerii partidului, nu cu Dej”.

A apreciat că tonul discuţiilor şi modul de desfăşurare a întâlnirii au fost impuse de conducerea română. În faţa atitudinii ofensive a membrilor Biroului Politic, Hruşciov a fost pus în situaţia să se apere, astfel că „de la început până la sfârşit s-a apărat, chiar dacă pe parcurs dânsul a încercat unele atacuri, în ansamblul discuţiilor a fost în defensivă”. Gheorghiu-Dej afirma că delegaţia sovietică s-a aflat în dificultate, deoarece a lansat ideea integrării fără a o analiza în profunzime, iar P.M.R. a reliefat că această concepţie avea la bază nesocotirea suveranităţii naţionale a statelor membre ale CAER.

Faptul că problema suveranităţii a ocupat un loc central în cadrul discuţiilor era „un prim succes foarte mare” obţinut de P.M.R. El conchidea: „Noi nu putem să spunem că au recunoscut totul şi nu cred că cineva din noi a avut părerea că au să recunoască tot ce am scris în scrisoare şi că vor adopta punctul nostru de vedere”.

Tocmai acest fapt trebuia să-i determine pe membrii Biroului Politic să fie vigilenţi. Alexandru Drăghici era întrutotul de acord cu primul secretar al C.C. al P.M.R.: „Cred că a fost o lecţie pentru ei, dar şi pentru noi, un învăţământ. În afară de aceasta noi trebuie să tragem şi anumite concluzii. Ei au bătut în retragere, însă nu au renunţat la poziţia lor.

Pe viitor, noi trebuie să fim foarte atenţi, să fim vigilenţi, pentru că ei nu au renunţat, au căutat ca sub forma aceasta să afirme principiile pe care le au faţă de R.D.G. şi faţă de ceilalţi, ei caută să ne învăluie, lucru la care trebuie să fim atenţi pe viitor. Cu asemenea spirale o să ne întâlnim tot timpul cât există actuala situaţie a lucrurilor. Ei nu şi-au făcut autocritica, să vină şi să spună că au greşit, ei au rămas pe poziţia lor”.

Invocând poziţia altora – mai ales a R.D.G. şi Bulgariei – sovieticii îşi apărau propria lor concepţie, chiar dacă făceau „spirale”, adică învăluiau subiectul în vorbe meşteşugite. Gheorghiu-Dej a ţinut să observe că Hruşciov a cedat în problema suveranităţii, dar l-a invocat pe Jivkov: „Când el spune că sunt de acord cu Jivkov, în fapt spune că este de acord cu el însuşi”. Alexandru Bârlădeanu a apreciat că sovieticii continuau, în fond, să-şi susţină ideile privind integrarea, recurgând la argumentul că liderii din Polonia, R.D.G., Cehoslovacia doreau o „îmbinare mai strânsă a economiilor lor” şi că ei nu-i pot face să renunţe la această dorinţă. Gheorghiu-Dej a completat: „Pentru mine este clar, tovarăşi, că iniţiatorul, factorul activ în această privinţă este Uniunea Sovietică, este Hruşciov”. Emil Bodnăraş l-a comparat pe Hruşciov cu un „mare vrăjitor.

Ceilalţi toţi nu au avut rolul decât de ucenici care au redat fidel ceea ce maestrul a început şi a indicat”. Chiar şi Kosîghin, care s-a pronunţat pentru tratarea diferenţiată a noţiunii de suveranitate, „este un executant foarte conştiincios. El este un om care materializează gândurile lui Hruşciov”. De aceea, Bodnăraş afirma: „Nu-mi pot închipui că vreunul din ei, fie el Novotny, Ulbricht sau Gomulka să fi avut curajul nuanţării unor forme de organizare [a CAER], fără să fi avut indicaţiile, patronajul din partea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, respectiv din partea lui Hruşciov, după cum ne-am format şi impresia că nici unul din cei care l-au însoţit pe Hruşciov n-au vreo opinie separată, personală, alta decât a lui Hruşciov”.

Petre Borilă aprecia: „Ei au venit aici la noi cu gândul ca această şedinţă să se termine mai repede, să nu discutăm punct cu punct problemele care erau trecute în scrisoarea noastră”. Borilă a rămas cu impresia că „ei [sovieticii] nici n-au de gând să înceteze aceste lucruri. Noi trebuie să fim atenţi şi să punem în aşa fel problema, ca să arătăm că acestea nu sunt relaţii între partide frăţeşti”.

Dumitru Coliu considera că recunoaşterile lui Hruşciov şi ale celorlalţi membri ai delegaţiei sovietice în problema suveranităţii erau un bun câştigat: „ei au dat înapoi, sigur că noi oricând avem în mână aceste argumente de a arăta că ei încalcă, mai ales cum este el [Hruşciov] abia acum spune ceva, că pe urmă vine şi încalcă ce a spus”.

Coliu era convins că sovieticii nu vor renunţa la amestecul lor în treburile interne ale României, dar că au fost „puşi în gardă” de Biroul Politic, care sesizase acest fapt, ceea ce ce nu putea să nu-i mişte, deoarece nici lor „nu le este indiferentă prietenia şi colaborarea cu noi”. Era limpede că N.S. Hruşciov, angrenat în polemica cu P.C. Chinez, căuta să evite deschiderea unui alt „front” de confruntare în mişcarea comunistă.

La rândul său, Nicolae Ceauşescu a sesizat la liderii sovietici „tendinţa de a se manifesta ca reprezentând o mare putere”. Emil Bodnăraş observa că Hruşciov a luat „aliura de tată supărat pe nişte copii neascultători şi care nu mai vor să-şi urmeze tatăl”. În opinia sa, „la întâlnirea noastră nu s-a spus totul, multor lucruri nu li s-a spus pe nume şi multe nici nu au fost amintite.

Partea sovietică, şi aici sunt în întregime de acord cu tovarăşul Ceauşescu, nu a fost dispusă să abordeze lucrurile în toată complexitatea lor, ea a vrut să scape repede cu o declaraţie, în care să se menţioneze că între noi şi ei nu există divergenţe, că sunt de acord cu apărarea suveranităţii”. Bodnăraş constata că nici unul dintre membrii delegaţiei sovietice nu a făcut referire la scrisoarea C.C. al P.M.R.: „Noi îl cunoaştem pe Hruşciov din 1953; Hruşciov nu e un om care să nesocotească un argument care i-ar fi favorabil”, nu e un om care să treacă nepăsător pe lângă un avantaj. Dacă în scrisoare ar fi existat o idee care să fi convenit lui Hruşciov, el ar fi scos documentul ca să ne arate şi „aşa ne-ar fi călărit. Faptul că nu a făcut aşa ceva arată tăria documentului nostru”.

Biroul Politic a mai reţinut că N.S. Hruşciov s-a preocupat de evoluţia relaţiilor româno-chineze, dorind să evite o apropiere între cele două părţi. Suspiciunea liderului de la Kremlin a mers până la a aprecia că românii ar avea de gând să găsească aliaţi în China. În replică, Gheorghiu-Dej a ţinut să precizeze: „eu nu pot să spun că tot ce vorbesc chinezii sunt greşeli şi nici tot ce spun [sovieticii] sunt adevăr.

Este cunoscută poziţia noastră, ar fi greşit să se spună că românii au început să vorbească o limbă chineză”. Alexandru Bârlădeanu a evidenţiat semnificaţia polemicii sino-sovietice pentru România. El era convins că „dacă nu ar fi situaţia cu China, dacă situaţia se rezolvă într-un fel, când li se vor mai dezlega mâinile, atunci ar trebui să ţinem seama bine de aceste ameninţări”. De aceea, cerea „să nu facem greşeli de tactică, să nu facem greşeli care să le dea apă la moară”.

În legătură cu relaţiile economice, Biroul Politic a sesizat o anumită notă de ameninţare. Hruşciov a afirmat că Uniunea Sovietică ajută celelate state socialiste, dar nu a menţionat că şi acestea, al rândul lor, vând mărfuri Uniunii Sovietice. În privinţa României, Leontin Sălăjan a menţionat că „tot ce am primit plătim şi tot ce dăm ni se plăteşte, că doar nu trăim din mila lor”.

Afirmaţia lui Hruşciov că „nu este în interesul vostru să rupeţi legăturile cu noi” şi că se putea trece la „relaţii în dolari” a reţinut atenţia conducerii române, care a evitat să intre în dezbaterea acestui subiect, în cadrul întâlnirii de la Snagov. Dar este limpede că membrii Biroului Politic au înţeles gravitatea lui. Emil Bodnăraş spunea: „Este clar că noi trebuie să întărim economia noastră, s-o aşezăm pe aşa temelii ca să nu depindem exclusiv, în ipoteza că ruperea relaţiilor economice ar constitui pericolul care s-ar confirma, să avem posibilitatea să rezolvăm problemele noastre în continuare şi să continuăm a fi constructivi în ideile noastre”.

La rândul său, Gheorghiu-Dej s-a referit mai ales la procurarea unor materii prime din Uniunea Sovietică şi a dat exemplu minereul de fier: „să ne orientăm şi în altă direcţie, să căutăm şi alte soluţii, pentru că ne-am putea găsi în situaţia să nu ni se mai dea minereu de fier”. A propus ca Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe Gaston Marin şi Gogu Rădulescu, împreună cu primul ministru Ion Gheorghe Maurer să găsească soluţii: „Să nu ne orientăm numai într-o singură direcţie”, deoarece „omul acesta [Hruşciov] este aşa de capricios” şi poate să ia decizia de a nu mai vinde României minereu de fier. El a citat ţări precum Brazilia şi Algeria, de la care România ar putea cumpăra minereu de fier pentru combinatele sale.

Alexandru Bârlădeanu ţinea să atenţioneze conducerea de partid că „trebuie să privim lucrurile obiectiv. Natura lucrurilor [mărfurilor] pe care le dăm şi le primim este cu totul deosebită. Dacă ar înceta acest schimb, mai mult de jumătate din mărfurile pe care le vindem în Uniunea Sovietică nu le vom putea vinde în altă parte, iar mărfurile pe care noi le luăm de la ei sunt mărfuri de mare valoare”. El a apreciat că „noi trebuie să ţinem seama de aceste ameninţări” sovietice şi „să putem face faţă unei reorientări”.

Abordarea unui asemenea subiect de către conducerea P.M.R. nu era nouă. El a fost formulat încă din 1958, imediat după retragerea trupelor sovietice, când s-a apreciat că România trebuia să găsească alternative la piaţa sovietică, să dezvolte relaţiile cu statele occidentale. În acest spirit, s-a procedat la reglementarea problemelor financiare în suspensie (ca urmare a naţionalizărilor din 1948 – 1950).

După negocieri intense purtate de principalii economişti ai P.M.R. (Alexandru Bârlădeanu şi Gheorghe Gaston Marin) au fost semnate acorduri financiare între România şi Franţa (februarie 1959), SUA (martie 1960), Marea Britanie (noiembrie 1961), Italia (aprilie 1962). Această acţiune era abia la început, iar intrarea României pe piaţa occidentală era o problemă delicată, având în vedere atât aspectele politice (apartenenţa la blocuri militare ostile), cât şi calitatea slabă a mărfurilor produse în ţară. De aceea, se impunea retehnologizarea marilor întreprinderi, astfel încât mărfurile româneşti să devină competitive pe piaţa occidentală. Pe această linie se va păşi ferm în anii următori, cu deosebire după 1964.

Referindu-se la agentura de spionaj sovietică, Gheorghiu-Dej a apreciat că acceptarea acesteia în România s-a făcut dintr-o „atitudine greşită de înţelegere a prieteniei cu Uniunea Sovietică, aş spune că asta e slugărnicie, nu prietenie”. Prin aceste cuvinte el îşi caracteriza propria-i atitudine din anii ’50 faţă de sovietici, pe care acum era hotărât să o schimbe în una de demnitate naţională.

Nicolae Ceauşescu considera că Hruşciov a fost nevoit să recunoască faptul că nu era corect să se desfăşoare activităţi de spionaj într-o ţară socialistă, pentru că „am putea pune la o consfătuire [în public] o asemenea problemă şi atunci nu le va fi uşor. De aici reiese şi încercarea lor de a spune: să socotim că nu a fost nimic şi să revenim ca lucrurile să meargă aşa cum au fost înainte”. Ceauşescu a conchis: „Trebuie să punem capăt acestor stări de lucruri pe care noi le-am admis. Este momentul să punem ordine şi să creăm relaţii comuniste de respectare reciprocă între noi”.

Ministrul de Interne Alexandru Drăghici a fost mandatat să informeze conducerea sovietică asupra deciziei conducerii P.M.R. de a cere retragerea consilierilor sovietici, care nu numai că nu mai erau utili statului român, dar desfăşurau acţiuni de spionaj în favoarea Kremlinului, fapt ce afecta relaţiile principiale între cele două ţări şi popoare. Totodată, s-a hotărât urmărirea persoanelor care au lucrat în Uniunea Sovietică la Comintern, a foştilor prozonieri de război, a celor care au făcut studii în URSS, a soţiilor activiştilor de partid care nu renunţaseră la cetăţenia sovietică. Astfel se puneau bazele unei structuri anti-K.G.B., în cadrul Securităţii române.Întâlnirea de la Snagov nu numai că nu a dus la eliminarea divergenţelor dintre conducerile celor două partide şi ţări, dar a evidenţiat noi contradicţii, mai ales în domeniul relaţiilor economice. Primul ministru Ion Gheorghe Maurer a apreciat că discuţiile cu Hruşciov reprezentau „primul capitol, noi vom avea de înfruntat mai mult”, iar Bodnăraş a spus: „Cred că în istoria relaţiilor noastre este a doua oară când România dejoacă planurile [sovietice] de a rezolva lucrurile. În 1944 a rezolvat într-un fel, iar acum în 1963 în alt fel”. Dacă la 23 august 1944, România a ieşit din războiul purtat alături de Germania împotriva Uniunii Sovietice  şi a trecut de partea Naţiunilor Unite, act ce marca o schimbare radicală a poziţiei sale geostrategice, în 1963 se contura tot mai limpede poziţia de independenţă faţă de Moscova şi decizia de a găsi o alternativă, prin dezvoltarea relaţiilor cu alte state, inclusiv cu cele capitaliste.

Gheorghiu-Dej era convins că sovieticii „vor schimba tactica, nu pot să spun cum, e greu de spus acum cum va fi în viitor. Pentru noi un lucru e clar, noi să continuăm pe baza liniei date de conducerea partidului nostru şi conform punctului nostru de vedere, să nu facem nimic ce ar putea să încurajeze această tendinţă de integrare [în CAER], noi să nu admitem nici un fel de compromis”.

Dacă în anii ’50 acelaşi Gheorghiu-Dej evita să facă publice presiunile exercitate de sovietici, umilinţele la care el însuşi era supus din partea acestora, consecinţele negative pentru ţară a politicii promovate de Kremlin, de această fată era hotărât să rupă tăcerea, să apeleze la sprijinul întregului partid şi a poporului român în totalitatea sa. Se contura astfel o politică naţională, care urma să o înlocuiască pe cea internaţionalistă promovată timp de un deceniu şi jumătate. În acest spirit, Gheorghiu-Dej a propus să fie informat Comitetul Central şi activul de partid în legătură cu poziţia P.M.R. în problemele relaţiilor româno-sovietice, ale CAER, precum şi ale mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, aşa cum s-a făcut după Plenara din martie 1963: „Trebuie să ştie partidul despre lucrurile pe care dumneata [Hruşciov] le plămădeşti, tinzi la un amestec în treburile interne.

Ori toate acestea nu pot fi tratate de un grup, oricât de capabil ar fi el, oricâtă răspundere ar avea în partid, în stat, sunt probleme care ţin de Constituţie, ţin de partid, sunt probleme care ţin de popor, nu putem noi să trecem peste capul lui, că nimeni nu ne-a dat asemenea mandat”.