Câţi ţărani au fost ucişi în 1907?

Nemaiputând face faţă valului devastator, guvernul conservator condus de Gh.Gr. Cantacuzino a demisionat la 12 martie, fiind înlocuit cu unul liberal, prezidat de D.A. Sturdza. Îndată ce şi-au luat posturile în primire, generalul Alexandru Averescu, ministrul de Război, şi Ion I.C. Brătianu, ministrul de Interne, au elaborat planul acţiunii militare vizând înăbuşirea răscoalei. Ţara a fost împărţită în 12 zone de operaţiuni, iar comandanţii de divizii au primit ordin să acţioneze energic pentru reprimarea ţăranilor răsculaţi.Pentru modul cum a decurs represiunea este semnificativă telegrama generalului Lambrino către Ministerul de Război şi Ministerul de Interne, în care raporta:

„Sectorul regimentului 5 roşiori. În Salcia împuşcat 5 capi de răscoală, distrus casele a trei răsculaţi. În Cătunele împuşcat 3 capi de răscoală. În Pristol împuşcat 7, distrus 5 case. În Gârla Mare împuşcat 3, distrus 12 case. În Jiana Veche împuşcat 5, distrus 4 case. Restul satelor linişte.

Sectorul I batalionul regimentului 17. La Ciorboreni conac ars şi devastat, împuşcat 9 răzvrătiţi, ars 12 case.

Sectorul II batalionul 2, regimentul 17. În Valea Aneştilor împuşcat 2, rănit 3, arestat 7 şi ars casa primarului răzvrătitor. La Izvorălu împuşcat 1 cap răscoală.

Sectorul III un batalion, regimentul 18. Bombardat satul Gvardeniţa cuib de răsculaţi, sunt 3 morţi şi 4 răniţi, satul arde. Din Smadociţa arestat 9 răsculaţi.

Pe linia căii ferate. La gara Tâmna s-a prins în tren preotul Bădeanu şi notarul Vasilian, capi de revoltă din satul Podul Grosului, încercând să fugă au fost împuşcaţi. La nord de calea ferată în Cremenea, la nord de gara Tâmna împuşcat 5 capi răsculaţi”.

În circa zece zile, ţara a fost „pacificată”. Prin Înaltul Ordin de zi către armată, din 29 martie 1907, Carol I aprecia că aceasta „şi-a îndeplinit datoria şi, în toate unghiurile ţării, ostaşii au răspuns grabnic la apel”, drept care el mulţumea armatei „care s-a arătat la înălţimea chemării sale”.

Atât în timpul răscoalei, cât şi după înăbuşirea acesteia, s-a desfăşurat o amplă campanie de pedepsire a „capilor” răscoalei, precum şi a satelor în care s-au înregistrat cele mai mari violenţe. Pentru intimidarea ţăranilor s-a tras cu tunurile asupra acestor sate, distrugându-se numeroase gospodării.

Cei arestaţi erau duşi în capitalele de judeţ, unde erau crunt bătuţi, „ca să ţină minte” şi să nu mai îndrăznească să se răscoale. Revizorul şcolar din judeţul Romanaţi relata că a văzut cu ochii lui cum erau maltrataţi sătenii din comuna Balş: „În ziua de 16 martie au început bătăile. Intrevenţiile mele să nu se bată fără cercetări prealabile au fost zadarnice. Se începea cu palme, lovituri de pumni în fălci până le umpleau gurile de sânge, îmbrânceli, snopeli [ în bătaie] până cădeau şi atunci jandarmii şi soldaţii jucau pe ei […] La intervenţiile mele, se spunea: <lăsaţi-i, vinovaţi, nevinovaţi trebuie bătuţi toţi, ca să meargă vestea şi să nu se mai scoale alţii>”.Numărul de victime nu a putut fi stabilit, vehiculându-se diferite cifre. În ziarul „Adevărul”, C. Mille a avansat cifra de 11.000 de morţi. Gazeta „Facla”, condusă de N.D. Cocea, estima că în 1907 s-ar fi înregistrat 12.000 victime. Evident, aceste cifre nu rezultau în urma unor analize a documentelor sau a cercetărilor de teren; ele aveau mai curând menirea de a lovi în PNL şi în special în Ion I.C. Brătianu, acuzându-i de omoruri „inutile” pornite dintr-o ură împotriva ţăranilor. Deoarece „Adevărul” avea un tiraj mult mai mare, comparativ cu „Facla” , cifra pusă în circulaţie de C. Mille a căpătat notorietate, fiind puternic mediatizată. Aşadar, cifra de 11.000 morţi în 1907 nu aparţine Partidului Comunist Român, aşa cum au susţinut şi continuă să afirme unele persoane care se dau drept istorici sau formatori de opinie.

De-a lungul timpului, numărul ţăranilor ucişi în 1907 a cunoscut şi unele estimări mai prudente. De exemplu, N. Iorga scria în „Neamul Românesc” din 29 aprilie 1909 că în martie 1907 s-au înregistrat „mii de ţărani împuşcaţi”. Singura cifră mai concretă, care pare a avea credibilitate, a fost cea indicată de generalul Averescu, într-un memoriu adresat patriarhului Miron Cristea. Cităm din acest document: „În martie 1907 a izbucnit pe neaşteptate o revoltă în ţara noastră care s-a întins cu o iuţeală nimicitoare de la un capăt la celălalt al ţării. A început în nordul Moldovei, având un caracter antisemit. Cu cât se întindea spre sud, cu atât pierdea acest caracter şi lua pe cel agrar, alimentat de agitatori străini, iar aceştia se slujeau de agenţi tineri pe care ţăranii îi numeau studenţi.

În ziua de 13 martie, înţeleptul nostru suveran de atunci regele Carol I mi-a făcut înalta cinste de a-mi încredinţa conducerea Ministerului de Război, pentru restabilirea ordinei în ţară, acordându-mi şi întreaga sa încredere.

Mi-am întocmit numaidecât planul de acţiune în cursul unei singure săptămâni, după punerea lui în aplicaţiune, ordinea era restabilită.

La prima şedinţă a Consiliului de Miniştri, preşedintele de minister [D.A. Sturdza] m-a înştiinţat că Parlamentul m-a împuternicit să proclam starea de asediu. Am luat act de această comunicare, dar am declarat că nu am deloc intenţiunea să uzez de starea de asediu şi faptele au dovedit că în adevăr măsurile de rigoare înrăutăţeau în loc de a îmbunătăţi starea de lucruri.

Când am fost chemat la Bucureşti, mişcarea de răscoală ajunsese până în linia Tecuci – Galaţi, unde se găsea Brigada I roşiori comandată de mine, iar când a început să se pună planul meu în acţiune, ea s-a întins până la Ploieşti – Giurgiu; în această ultimă localitate a fost împuşcat noaptea un ofiţer. Nu s-a putut şti de cine.

Cu cât înainta spre sud şi apoi spre vest, cu atât mai mult câştiga mişcarea în violenţă, fără să degenereze în slăbiciune. S-a întâmplat însă un eveniment extraordinar demn de notat. Prinţul moştenitor de atunci în urma regretatului rege era Ferdinand I, comandantul Corpului 2 armată. Pentru ca familia regală să nu aibă nicicum amestec direct în acţiunea de potolire, am pus diviziile direct sub ordinele mele. Comunicam personal prin poştă, telegraf şi telefon cu comandanţii de divizie. Lucrurile mergeu, pot zice bine. Au fost cazuri triste, în care a trebuit să se facă uz de arme, dar foarte rare şi cu puţine victime.

Din nenorocire, comandantul Corpului I de armată [generalul Petre Năsturel] influenţat de teroarea care cuprinsese pe arendaşii şi proprietarii din Oltenia, a dat din iniţiativa sa ordine foarte severe care aplicându-se au provocat o reacţiune cu adevărat sălbatecă.

Au fost incendieri, omoruri, schingiuiri, violuri de femei şi fete, în sfârşit orori. Cum am aflat de acest lucru, am dat ordin prin telegraf a se pune capăt oricărei acţiuni de reprimare fără aprobarea mea personală şi tot prin telegraf am chemat pe cei doi comandanţi de divizie pentru a le cere socoteală pentru derogarea de la ordinele şi instrucţiunile mele. Generalul Gigurtu, comandantul Diviziei a 2-a, mi-a arătat ordinul ce primise de la comandantul corpului de armată. Din contră, comandantul Diviziei 1-a mi-a spus: <aşa am judecat eu situaţia şi dacă am greşit, să fiu pus şi eu la marginea şanţului şi împuşcat>.

Am dispus cele ce era indicat a se face. Guvernul a obţinut însă o aministie generală.

Iată, Sanctitate, învăţămintele ce am tras din acest eveniment real, după cum am spus, trăit de mine:

– 1. În fenomenele sociale, întocmai ca şi în cele fizice, exploziunile sunt datorate comprimărilor.

– 2. Cu cât spiritele sunt mai încordate, cu atât autorităţile trebuie să fie mai îngăduitoare şi în orice caz mai cu respect ele însăşi pentru legi.

Am putut, găsindu-mă în mijlocul unei răzvrătiri de fapt şi generale, să ordon şi să restabilesc ordinea repede şi fără vărsări de sânge. Cu toate ororile din Oltenia, au pierit în acele răscoale numai 2.500 în toată ţara, cuprinzând şi militarii asasinaţi”.

Având în vedere depărtarea în timp (peste trei decenii), ca şi starea de sănătate precară din acel moment a mareşalului Averescu, această cifră nu poate fi socotită pe deplin corectă.

Este foarte probabil ca numărul exact al victimelor să nu poată fi stabilită, datorită faptului că cele mai importante dosare privind represiunea au dispărut. În 1912, ministrul de Interne Alexandru Marghiloman a constat că din arhiva instituţiei pe care o conducea lipseau 30 de dosare din anul 1907. Imediat, conservatorii au declanşat o virulentă campanie împotriva liberalilor, acuzându-i că au sustras dosarele care conţineau documente despre „instigaţiile la răscoală” ale PNL, precum şi ordinele de „măcelărire în masă” a ţăranilor date de guvern.

Extrem de caustic s-a dovedit a fi Nicolae Filipescu, care cerea pedepsirea „asasinilor”. În această atmosferă, fruntaşul liberal Mihail Pherekyde s-a prezentat în audienţă la Carol I, cerându-i ca „dacă în adevăr la 1907 s-au săvârşit omoruri inutile din ordinul miniştrilor, regele, în virtutea drepturilor ce-i acordă Constituţia, să trimită în judecată pe miniştrii de la 1907”.

Suveranul i-a declarat că nu exista nici un motiv să fie trimis în faţa Curţii de Casaţie fostul guvern, fiindcă „venit la putere, în 1907, în împrejurări foarte grele, el şi-a făcut datoria pe deplin şi atunci şi în cursul guvernării sale spre deplina satisfacţie a Coroanei”. În consecinţă, regele l-a chemat la el pe Alexandru Marghiloman, în ziua de 24 februarie, cerându-i ca Partidul Conservator să înceteze agitaţiile în legătură cu represiunea din 1907. „Dosarele sunt la mine!” a spus Carol I, iar la observaţia lui Marghiloman că era necesar ca aceste dosare „să se întoarcă la Minister, chiar de ar trebui sigilate”, Carol i-a replicat ironic: „Da, poate le voi lega chiar eu împrejur cu sfoară”.

La întrebarea lui Marghiloman: „Dar ce pot răspunde unei interpelări?”, regele i-a recomandat: „Veţi putea spune că dosarele sunt acolo unde trebuie să fie; oricând pot avea dosare la mine; am dosare şi de la Afacerile Străine”. Aflând de această situaţie, N.D. Cocea scria: „Azi, dosarele pline de sânge ţărănesc închegat, dovezile crimelor brătieniste, în loc să stea în lăzile Ministerului de Interne, zac pecetluite în birourile Majestăţii Sale. Azi, Palatul e gazdă de hoţi, regele complice de asasini”.Nu se ştie ce s-a întâmplat cu aceste dosare; ele nu se găsesc nici în fondul Casa Regală, nici în cel al Ministerului de Interne, de la Arhivele Naţionale ale României. Aprecierea că aceste dosare au făcut parte din lotul de documente trimise la Moscova în 1916 – 1917 şi nu au mai revenit în ţară, nu pare verosimilă; sovieticii aveau tot interesul să arate cât de „odios” a fost „regimul burghezo-moşieresc” şi să folosească aceste documente pentru a-i demasca pe Carol I şi Ion I.C. Brătianu, iar prin ei instituţia monarhiei şi partidele burgheze din România.

Când Mihail Roller a luat iniţiativa publicării volumului de documente privind răscoala din 1907, apărut în 1957, dar şi când s-a elaborat masiva monografie consacrată acestui eveniment, publicată în 1967, sub coordonarea lui Andrei Oţetea şi a lui Ion Popescu-Puţuri, atât cercetătorii de la Institutul de Istorie al PCR, cât şi cei de la Institutul de Istorie al Academiei (devenit ulterior Institutul de Istorie „N. Iorga”) au depus mari eforturi pentru a se găsi dosarele privind represiunea, dar fără succes. Este foarte probabil că aceste dosare au fost distruse din ordinul regelui Carol I, pentru ca ele să nu mai constituie obiect de dispută între partidele politice şi de eventuală încriminare a sa, în calitate de „cap al puterii armate”, în numele căruia s-a executat represiunea.Mult timp după 1907, în disputele politice a continuat să fie vehiculată cifra de 11.000 de ţărani omorâţi de guvernul liberal. Spre exemplu, la Congresul Tineretului Naţional-Ţărănesc din septembrie 1933, desfăşurat la Câmpulung-Muscel, în prezenţa lui Ion Mihalache, s-a cerut ridicarea a 11 monumente în memoria celor 11.000 de ţărani ucişi de liberali în 1907.

De la tribuna parlamentului au fost invocate, în repetate rânduri, răscoalele, atunci când se preconiza adoptarea unor legi în favoarea ţăranilor. Argumentul suprem era că trebuia să se evite un nou 1907. Le-a invocat Alexandru Averescu în 1920, când a trecut la împărţirea pământului la ţărani, înainte chiar de votarea legii pentru reforma agrară; le-a invocat dr. N. Lupu în 1929, când cerea suspendarea datoriilor agricole ale ţăranilor care ajunseseră în incapacitate de plată; le-a invocat Armand Călinescu în 1932, când a susţinut necesitatea conversiunii datoriilor agricole şi diminuarea în acest fel a tensiunii de la sate, care ameninţa – în opinia acestui fruntaş al PNŢ – să declanşeze un val de răscoale similar cu cel din 1907 etc.Evident, PCR a invocat cifra de 11.000 de morţi pentru a demonstra că „partidele burghezo-moşiereşti” au promovat o politică ostilă ţărănimii, iar atunci când ea s-a ridicat la luptă pentru o viaţă mai bună, guvernul liberal a recurs la o cruntă represiune. Dar nici acest partid nu a putut demonstra că cifra era adevărată. În consecinţă, aprecierile istoriografice au cunoscut, în timp, o evidentă nunanţare. Dacă lucrarea editată de Roller în 1957 a promovat ideea că în 1907 au fost asasinaţi 11.000 ţărani, cea din 1967, coordonată de Oţetea şi Popescu-Puţuri, conchidea că răscoala „a fost înăbuşită în sângele a mii de săteni”. Începând cu această dată, cifra de 11.000 de morţi în 1907 nu a mai fost prezentă în manualele şcolare, dar a continuat să fie vehiculată de liderii PCR.

De exemplu, în aprilie 1962, s-a organizat, în pavilionul central al Expoziţiei de lângă Casa Scânteii, o sesiune extraordinară a Marii Adunări Naţionale, la care au participat 11.000 de ţărani din toate zonele ţării, consacrată încheierii colectivizării agriculturii. În cuvântul său, Gheorghe Gheorghiu-Dej, primul secretar al CC al PMR şi preşedintele Consiliului de Stat al R.P. Române, a menţionat că cifra de 11.000 de ţărani prezenţi la această festivitate simboliza numărul de victime făcute de regimul burghezo-moşieresc în 1907.

După 1989 s-a încercat o minimalizare a răscoalei din 1907, punând-o în seama unor agitatori, membri ai unor organizaţii oculte din România şi ai serviciilor secrete din Rusia şi Austro-Ungaria, care urmăreau să destabilizeze România şi să ofere astfel guvernelor de la Sankt Petersburg şi Viena pretextul pentru a interveni şi a ocupa această ţară. Unii pseudoistorici au căutat să acrediteze ideea că ţăranii o duceau foarte bine, în anul 1906 a fost o recoltă bogată, astfel că nu aveau nici un motiv să se răscoale. Numărul morţilor ar fi fost de ordinul zecilor, cel mult al sutelor, şi aceasta pentru că ţăranii au atacat armata, care a fost nevoită să riposteze.

Concluzia unor asemenea pseudoistorici şi politicieni este una singură: guvernul liberal a dat dovadă de curaj şi patriotism, salvând ţara de la ocupaţia străină. Acestora li se pot cita următoarele cuvinte scrise de Radu Rosetti în cartea Pentru ce s-au răsculat ţăranii, publicată la sfârşitul anului 1907: „Adevăraţii instigatori ai acestei mişcări sunt egoismul, lăcomia, lipsa de scrupule şi lipsa de prevedere a clasei stăpânitoare, a celei vechi, cât şi a celei noi. Asupra lor cade toată greutatea răspunderii pentru groaznica primejdie în care răscoalele au pus ţara”.

La rândul său, Spiru C. Haret, fruntaş al PNL, aprecia în 1905: „Oricine are dreptul să trăiască, şi când unei clase întregi de oameni i se taie mijloacele de existenţă, ei ajung la disperare şi nu mai ştiu să aleagă între ceea ce legea permite sau nu permite”. Economistul G.D. Creangă scria – în cartea sa Proprietatea rurală în România, apărută în 1907 – că 24% din gospodăriile ţărăneşti erau complet lipsite de pământ, iar 34% aveau mai puţin de 3 ha, ceea ce însemna că 58% dintre ţăranii României nu-şi puteau asigura existenţa zilnică.După 1907, nu problema instigatorilor i-a preocupat pe liderii politici, ci rezolvarea problemei agrare; în septembrie 1913, Ion I.C. Brătianu a cerut trecerea la înfăptuirea reformei agrare prin exproprierea marilor proprietari şi împărţirea pământului la ţărani; în 1914 a fost aleasă Adunarea Naţională Constituantă, care în 1917 a modificat legea fundamentală a ţării, permiţând realizarea, după 1918, a celei mai ample reforme agrare din Europa secolului XX.

Istoricii care se respectă, nu fac afirmaţii şi aprecieri fără o bază documentară, sunt prudenţi şi lasă câmp deschis pentru ca noi cercetători să lumineze aspecte încă puţin cunoscute, care pot duce spre o abordare mai nuanţată şi deci mai corectă a evenimentelor. În acest spirit, apreciem ca fiind realistă concluzia cuprinsă în volumul VII, tomul II al Tratatului de Istoria României, coordonat de Gheorghe Platon, publicat în 2003, în care se apreciază: „Rezultatul general al represiunii s-a soldat cu mii de victime, la care s-au adăugat zecile de mii de arestaţi, urmăriţi şi judecaţi, pentru participare directă sau adeziune la răscoală”.